Un claxon puternic îi străbătu urechile lui Ashley. El viră volanul la timp și clipi rapid, respirația i se oprise în gât fără ca el să-și dea seama.

Păstrează-ți calmul. Păstrează-ți calmul.

Își repetă cuvintele ca pe o mantră și luă piciorul de pe accelerație. Era la un pas de moarte, la doar câteva momente distanță de destinație. Gândul că şi Koi ar fi ajuns la stația, doar pentru a-i găsi cadavrul – doar imaginându-și asta îi provoca greață.

A încetinit când a intrat în parcarea gării, a parcat repede și și-a luat lucrurile. Va trebui să scape și de telefon în curând, dar întâlnirea cu Koi era pe primul loc. Fără el, nu va fi ușor să ia legătura cu el.

Odată intrat în gară, a aruncat o privire în interior, s-a așezat pe primul scaun care i-a atras atenția și a scos imediat telefonul pentru a căuta bilete de tren. Cel pe care îl verificase mai devreme mai avea locuri disponibile. A cumpărat două bilete pe loc.

Mai era doar o oră până la ora stabilită pentru întâlnire.

O energie nervoasă îl cuprinse – pe de o parte teama că oamenii tatălui său ar putea sosi în orice moment, pe de altă parte fericirea de a se reuni în sfârșit cu persoana pe care o iubea. Se uita în continuu în jur, incapabil să se oprească. Timpul trecea încet.

─ ▪ ─

Koi stătea palid și mut, în fața tatălui său. Nu înțelegea ce spunea bărbatul – nu, de fapt înțelegea, dar nu-i găsea sensul. De ce se purta tatăl său brusc așa?

Văzând confuzia de pe chipul lui Koi, tatăl său scoase un suspin greu. Deschise gura, căutând cuvintele potrivite, apoi o închise din nou, strângând ochii.

– Koi.

Vocea îi tremura ușor când reuși în sfârșit să vorbească.

– Koi, știu că am greșit. Te-am tratat îngrozitor… dar nu pleca așa. Nu pleca… mai dă-mi o șansă! Doar o dată!

Cuvintele îi ieșeau din ce în ce mai repede, din ce în ce mai disperate. Îi strânse brațele lui Koi mai tare, determinându-l pe acesta să se încrunte reflex. Dar tatăl său nu se opri — vărsa tot ce avea în suflet.

– Jur că o să mă schimb. O să fac orice… Koi, te rog.

– Dă-mi drumul.

Vocea lui Koi tremura, abia reușind să vorbească. Ashley îl aștepta. Nu avea timp pentru asta.

Pleca. Cu Ashley. Indiferent ce spunea tatăl său acum – era prea târziu.

Mult prea târziu.

Koi îl privi cu resentimente.

Dacă ar fi spus asta mai devreme…

– Lasă-mă. Trebuie să plec… Ash mă așteaptă, așa că…

– Koi!

Tatăl său strigă panicat — dar asta nu determină decât să-i dea curaj lui Koi, care până atunci rămăsese încremenit de frică.

– Nu țipa la mine!

Tatăl său încremeni. Koi îl privi, cu ochii plini de lacrimi.

– Spui că vrei să te schimbi, dar uită-te la tine — tot țipi la mine. Cum să te cred? Vrei încă o șansă?

Tot ce ținea în el ieși la iveală. De data asta, Koi nu se bâlbâi. Vorbi clar și direct.

– Ai avut atâtea șanse… și le-ai irosit pe toate.

Tatăl său părea uluit, complet mut. Koi văzu disperarea și regretul care i se citeau pe fața palidă. Dar nu putea ezita. Koi se îndepărtă cu toată puterea, reușind în cele din urmă să iasă din colț.

– Koi!

Tatăl său s-a aruncat spre el în disperare, dar Koi l-a evitat, a deschis ușa…

Și lumea exterioară a pătruns înăuntru. Mai era doar un pas. Un pas distanță de acest loc mizerabil și într-o lume nouă.

Cu Ash.

Chiar când era pe punctul de a fugi afară, un sunet aspru de tuse a răsunat în spatele lui.

Acela era nevoie să fie momentul să fugă. Era nevoie să ignore, să continue, să nu se uite înapoi.

Dar tusea îngrozitoare și sufocantă l-a determinat să se oprească. S-a întors – n-a putut să se abțină. Și priveliștea care i-a apărut în fața ochilor l-a înlemnit pe loc.

Tatăl său se prăbușise pe podea, aplecat, cu o mână strânsă peste gură. Dar sângele țâșnea printre degetele sale, revărsându-se pe pământ cu fiecare tuse sfâșietoare.

– Ko…i…

Tatăl său îi șopti numele, încercând să-i spună că era bine — dar ceea ce a urmat era o altă criză de tuse sângeroasă. Koi își acoperi gura cu mâna, șocat, privind cum trupul palid al tatălui său se prăbușea în față.

A privit cum bărbatul s-a prăbușit într-o baltă de sânge, neputincios și demn de milă.

– Tată! a ţipat Koi în timp ce se repezi înapoi înăuntru. Lumina slabă arunca o umbră sinistră pe podeaua acum îmbibată de roșu închis.

─ ▪ ─

Ashley crezu că a auzit vocea lui Koi și sări în picioare. Privi în toate direcțiile din gară, dar nu se vedea nici măcar umbra cuiva care să se apropie.

Simțindu-se ruşinat, se așeză la loc și se uită la ceas. Ora întâlnirii se apropia. Aruncă din nou o privire la biletul de tren, apoi se uită spre intrarea în gară, bătând din picior nerăbdător.

Voia să sune, dar dacă şi Koi venea cu bicicleta, nu ar fi putut răspunde. Mai rău, apelul l-ar fi putut distrage de la drum.

Ashley a respirat adânc, încercând să se calmeze. Acul secundelor de pe ceasul său a pornit din nou.

─ ▪ ─

Paramedicii l-au dus de urgență pe tatăl lui Koi la camera de gardă.

Koi stătea în ambulanță, privind cum personalul medical îl transfera pe tatăl său îmbibat de sânge pe un pat și începea să-i conecteze aparatura.

Nu părea real. Nimic din toate astea nu părea real.

Trebuie să ajung la gară.

Ashley probabil că mă așteaptă. Koi simțea o durere de panică în piept, dar nu se putea mișca. Cât timp trecuse? Era probabil deja prea târziu. Ash probabil era îngrijorat. Ar trebui să-l sun? Nu — nu putea să stea pur și simplu acolo așa. Trebuia să plece. Tatăl său era acum la spital — o să fie bine. Koi nu putea face nimic rămânând acolo.

Trebuie să plec.

– Sunteți din familia lui Victor Niles?

Chiar când era pe punctul de a se mișca, cineva a luat cuvântul. Koi s-a întors și a văzut un bărbat îmbrăcat în halat medical — probabil un asistent medical. A ezitat, apoi a dat din cap.

– Mai e cineva cu tine? O mamă, un frate sau o soră?

– Nu, a răspuns Koi.

– Suntem doar… noi. Doar noi doi.

Faptul că s-a referit la el și la tatăl său ca “noi” i-a provocat o strângere de stomac. A spus cu greu cuvintele.

Asistentul medical făcu o față ușor ruşinată și îi spuse să aștepte înainte de a se întoarce la ceilalți. Părea să discute ceva cu echipa medicală. Koi rămase împietrit, neștiind ce să facă. Poate aveau nevoie de un tutore. Nu era sigur cât de mult ar putea ajuta un minor ca el.

Strânse mai tare cureaua rucsacului.

Ashley mă așteaptă. Nu pot să stau pur și simplu aici.

Se pregăti să plece, dar atunci unul dintre membrii echipei medicale se întoarse și îl privi direct. Koi încremeni.

Bărbatul – evident un doctor – se îndreptă direct spre el și îi întinse mâna.

– Bună. Eu sunt Gerald. Cum te cheamă?

Koi ezită, apoi îi strânse repede mâna și o eliberă.

– C…Co… Connor Niles. Dar toată lumea îmi spune Koi.

– Încântat de cunoștință, Koi. Ești fiul lui Victor Niles, nu-i așa? Și ești singura familie pe care o are?

Koi dădu din cap și răspunse.

– Da. Doar eu.

Gerald oftă, frecându-și bărbia. Fața lui nu părea încântată, dar vorbi cu un sentiment de necesitate sumbră.

– Koi, ceea ce urmează să-ți spun s-ar putea să fie un șoc. Dar vreau să asculți cu atenție, bine?

Tonul amenințător îl determină pe Koi să se încordeze instinctiv. El îl privi pe doctor, așteptând.

– Știai că tatăl tău are cancer?