Auzind exclamația lui Kouki, Amane și-a stins și el țigara în scrumieră și și-a luat cana pentru a bea cafeaua.

Tăcerea s-a prelungit o vreme. Singurele sunete erau croncănitul ciorilor din afara ferestrei și cei doi care își sorbeau cafeaua.

Amane a luat țigara încă aprinsă din scrumieră și a pus-o înapoi în gură. În timp ce expira fumul adânc din plămâni spre ventilatorul din tavan, s-a gândit la ceva.

Acum este momentul să o spună. Dacă ratează această ocazie, s-ar putea să nu o poată spune niciodată. Și aici, cel mai probabil va regreta pentru tot restul vieții dacă nu o va face.

(Nu da înapoi! Spune corect, fără să dai înapoi!)

Convingându-se, Amane a stins cu fermitate țigara în scrumieră și s-a întors cu fața la Kouki. Și-a îndreptat ușor poziția.

– Iartă-mă!

Înclinându-și capul în semn de scuze, Amane îl auzi pe Kouki spunând profund suprins:

– Poftim?! Ce s-a întâmplat deodată?

Ridicându-și încet capul, Amane s-a uitat direct la expresia dezorientată a lui Kouki.

– În acest incident, ţi-am cauzat o mulțime de probleme. Dintr-o mândrie ciudată, am refuzat cu încăpățânare să-ţi ascult sfaturile și am mers pe drumul meu, strangulându-mă. A mai fost și aroganța mea. Nu cred că se poate rezolva doar spunând “totul e bine când se termină cu bine”. Regret.

În timp ce Amane își împletea cuvintele de pocăință, Kouki rămânea încremenit cu o expresie care părea să spună că nu-i venea să creadă ce se întâmpla.

Amane știa că “nu-i stă în fire” să-și ceară scuze. Dar totuși, nu putea să fugă pur și simplu fără să spună nimic.

El a crezut că nu ar trebui să facă asta.

– Și totuși, ai venit să mă salvezi… Îți sunt recunoscător.

Exprimarea recunoștinței către Kouki în cuvinte era un obstacol psihologic mult mai mare, având în vedere relația lor din trecut, decât era pentru alte persoane. Dar acesta era un obstacol pe care trebuia să îl depășească.

– Mulțumesc.

– Honjou-san…

Fața înlemnită a lui Kouki s-a contorsionat brusc. Încruntându-și sprâncenele și mușcându-și buza inferioară, părea că este pe cale să plângă, iar Amane simţea că i se strânge pieptul.

– Eu…

Kouki a vorbit inconștient.

– Eu… eu te iubesc…

După ce a început brusc, nu a mai găsit cuvintele pentru a continua.

În această situație, Amane s-a întrebat ce ar trebui să-i spună lui Kouki.

Ezitând și clătinându-se, a reușit să spună:

– Am încredere în tine ca partener.

Umerii lui Kouki tremurau ușor. Și apoi, cu o voce pe jumătate îndoielnică, a întrebat:

– Serios?

Uitându-se intens la fața lui Amane, el a continuat:

– Mai mult decât în Odagiri-san?

– Poftim?!

Amane era nedumerit de menționarea bruscă a lui Odagiri, încruntându-și ușor sprâncenele.

– De ce aminteşti de Odagiri-san? Tu și acea persoană sunteți complet diferiți. Chiar și punctul carierelor voastre sunt diferite în primul rând. Nu aveți cum să vă comparați.

Amane nu era de acord cu Kouki. Dar Kouki a insistat.

– Asta înseamnă că eu și Odagiri-san suntem atât de diferiți, încât nu putem fi considerați egali?

Amane nu putea să înțeleagă de ce Kouki, un Alfa de top, foarte sigur pe sine, spunea astfel de lucruri.

– Odagiri-san era cu siguranță un detectiv excelent care m-a învățat elementele de bază ale anchetei. A fost ca un binefăcător pentru mine. Dar… el nu mai este în această lume.

De aceea el nu poate fi comparat cu tine, care ești încă în viață, asta a vrut să spună Amane.

– Tocmai pentru că Odagiri-san nu mai este în această lume, el va avea mereu loc în inima ta. Nu-l voi putea depăși niciodată.

Enervat de comentariile sumbre ale bărbatului, Amane s-a încruntat.

– Ce naiba?!

– Știu că e o prostie. Să fiu gelos pe persoana care mi-a salvat viața. Este cu adevărat nerecunoscător și stupid din partea mea. Dar nu mă pot abține. De fiecare dată când văd bricheta aia, simt că îmi amintesc de legătura profundă dintre Odagiri-san și tine, iar durerea asta din pieptul meu nu se oprește…

Amane a aruncat o privire dezgustată către bricheta cu ulei așezată pe masa de cafea, pe care Kouki o privea cu o expresie posomorâtă.

– Ce naiba e asta?! E atât de enervant…

– Sunt doar o persoană enervantă, nu-i așa? Sunt un copil bogat, răsfățat și un puști încrezut.

Kouki căzuse într-un mod autoironic, iar Amane, enervat, ajunsese să-l certe.

– Ești special pentru mine. Așa că fii mai încrezător și stai drept!

Realizând ce tocmai spusese, Amane a tresărit.

(La naiba!)

Dar era prea târziu pentru a mai da înapoi. Kouki, care era abătut ca un câine vagabond cu doar câteva momente în urmă, radia acum o aură orbitoare precum zeul soarelui Apollo. Amane a pocnit din limbă la schimbarea evidentă.

– Ai spus cumva că sunt “special”?

Kouki s-a apropiat de el, subliniind fiecare cuvânt.  Pe măsură ce distanța dintre ei se micșora, Amane s-a îndepărtat încet și a evitat contactul vizual.

– A… a fost doar o scăpare de moment.

Amane a încercat să facă pe prostul. Dar curând era încolțit la marginea canapelei, neputând să scape de privirea lui Kouki.

– Și tu ești persoana mea specială.

– Înapoi! Nu-ți dai seama că sunt în călduri?

– Tu ai spus-o, nu-i așa?

– Taci din gură! Pleacă de lângă mine!

– Sunt atât de fericit! a șoptit Kouki cu o expresie încântată.

Amane își închise involuntar ochii la celebritatea orbitoare de aproape. Își amintea de puterea distructivă a aurei Alfa pe care o emana bărbatul.

“La naiba, e rău pentru inima mea.”

– Am înțeles. Așa că dă-te înapoi…

– Sunt atât de fericit încât simt că înnebunesc!

Kouki a exclamat bucuros și l-a cuprins pe Amane într-o îmbrățișare strânsă.

“…”

Strâns cu putere, Amane a simțit un curent electric din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare.

– Am fost promovat de la un simplu partener de muncă la persoana ta specială. Este cea mai mare recompensă pentru mine.

– Hei… idiotule…

Amane și-a răsucit trupul, încercând să scape din îmbrățișare pe măsură ce semnele chemării dorinţei se apropiau. Dar brațele lui Kouki erau prea puternice.

– Nu… Lasă-mă să plec…

– Honjou-san, nu fugi.

Când i s-a șoptit asta la ureche, Amane a tresărit.

– Doar de data asta… te rog. Lasă-mă să te țin în brațe.

Pledoaria drăguţă și atractivă îl determină pe Amane să simtă furnicături pe ceafă. Înconjurat de feromoni Alfa, capul i se învârtea.

Respirația îi era neregulată. Bătăile inimii îi erau rapide. Spatele îi furnica. Trupul îi era fierbinte.

În special zona de sub abdomen.

(E prea târziu acum…)

Se declanșase comutatorul pentru căldura lui.

Amane simțea că și trupul lui Kouki lipit de al său era fierbinte. Feromonii Alfa creșteau în concentrație pe moment, iar zona presată de abdomenul lui era deja surprinzător de tare. Și chiar şi prin țesătură, Amane putea simți căldura.