Era atât de surprins, încât aproape că i-a căzut telefonul. Auzind acea voce pentru prima dată în două luni, Koi nu și-a putut controla bătăile puternice din piept și a tras aer în piept brusc.

– A…Alo?

– Da.

De îndată ce a reușit să scoată un sunet, vocea calmă a răspuns la celălalt capăt al firului. Încă nevenindu-i să creadă, Koi și-a verificat din nou telefonul și a vorbit cu un ton nesigur.

– Ash?

– Da, eu sunt.

Chiar și după confirmare, Koi se simțea amețit. Trecuse atât de mult timp, și tocmai acum să primească vești de la Ashley… nu-i venea să creadă.

– Nu… nu era numărul tău.

Când Koi a rostit cu voce tremurătoare această observație, Ashley a răspuns cu tonul său firesc, degajat.

– Sun de la birou. Salvează și numărul ăsta.

– O, b…bine. Am înțeles.

Koi a vrut instinctiv să-l salveze, dar s-a oprit în mijlocul mișcării și a întrebat:

– Ăăă… s-a întâmplat ceva? Așteptam un telefon, așa că…

Imediat ce a spus asta, și-a dat seama că a făcut o greșeală.

– A, nu, nu asta am vrut să spun. Adică, mă bucur foarte mult să te aud, chiar mă bucur, dar doar că…

– E în regulă. Dacă apelul pe care îl așteptai era de la un avocat, atunci eu sunt acela.

– Poftim?!

Confuz, Koi clipi surprins, iar Ashley îi explică.

– Eu sunt avocatul pe care îl așteptai. M-a sunat Elle. Mi-a spus că ai probleme serioase.

– A…

El a înțeles, dar creierul lui încă nu funcționa corect. În timp ce Koi scoase un mic sunet de înțelegere, Ashley continuă.

– Deci? Vrei să începem consultanța cât mai curând? Cu cât mai repede, cu atât mai bine, aşa e?

– Păi… da.

Koi dădu din cap în grabă, dar apoi îi veni o idee. Cât de multe știa Ashley, de fapt, despre situația lui actuală?

– Păi… ai putea să vii aici? Aș veni eu la tine, dar…

Sincer, era mai logic ca şi Koi să meargă la biroul lui Ashley, dar nici măcar nu avea destui bani pentru metrou. Cu o voce slabă și tremurătoare, abia reuși să întrebe. Ashley nu părea să se supere deloc.

– Vin acolo chiar acum.

Dar, în loc să se simtă ușurat, Koi tresări alarmat și scutură din cap.

– Stai, dacă îți parchezi mașina pe aici, ar putea fi furată.

– Am înțeles. O să iau metroul sau autobuzul.

– S…stai!

Koi îl opri din nou, mormăind îngrijorat.

– Și asta ar putea fi periculos… Dacă ești jefuit? Dacă cineva are o armă?

Nici măcar un Alfa extrem nu e imun la a fi împușcat, adăugă el cu voce joasă. După o scurtă pauză, Ashley răspunse.

– Nu-ți face griji. Mă descurc eu. Trimite-mi doar adresa.

– A, bine.

Koi dădu repede din cap.

– Să ne întâlnim în locul unde m-ai lăsat data trecută. Voi ieși să te întâmpin.

Îi era teamă că Ashley ar putea fi prins în ceva în timp ce încerca să găsească locul. Koi adăugă cuvintele în grabă, sperând să reducă la minimum timpul petrecut de Ashley pe stradă. Apoi, un suspin lung se auzi la celălalt capăt al firului.

– Koi, nu sunt un copil. Dă-mi doar adresa. O să o găsesc singur.

– B…Bine.

Koi își dădu seama că, dacă mai obiecta, Ashley s-ar fi supărat cu adevărat. Nu avu de ales decât să încheie convorbirea și să-i trimită adresa prin SMS. Odată ce văzu că Ashley o citise, un val de ușurare îl cuprinse – dar nu-și putea permite să se relaxeze prea mult. Imediat ce își reveni, realitatea îl lovi din plin.

Nu observase până acum, dar apartamentul său era un dezastru total. Lăsând la o parte spațiul înghesuit, era atât de suprasolicitat, flămând și epuizat încât nu mai curățase și nu mai spălase rufe de cine știe cât timp. Gunoiul și hainele erau împrăștiate peste tot, iar praful de pe podea îl trezi brusc la realitate.

Nu pot să-l las pe Ashley să vadă locul ăsta.

Nu mâncase nimic de ieri și era lihnit de foame, dar se forță să se miște. Când Ashley va sosi, va trebui măcar să-i ofere o cafea – dar singurul lucru pe care îl avea era apă.

Koi a scos o cană relativ curată, a spălat-o din nou și a uscat-o. Grămada de rufe pe care nu-și permitea să o ducă la spălătorie era înghesuită în dulap. Gunoiul era pus în saci și pus deoparte, iar el a frecat podeaua în timp ce se mișca repede.

A auzit zgomotul pașilor pe scări chiar când a terminat de curățat și a tras în sfârșit o gură de aer. Ținându-și respirația din cauza tensiunii, a ascultat cu atenție. Pașii s-au apropiat – apoi s-au oprit chiar în fața ușii lui.

Înghiți în sec.

Fără să-și dea seama, Koi a înghițit în sec. S-a uitat fix la ușa de la intrare, în timp ce un sunet ascuțit și nervos al soneriei a răsunat. Fără să se gândească, a deschis ușa.

Așa cum se aștepta, Ashley stătea acolo. Părul îi era aranjat îngrijit, ca întotdeauna, și purta un costum elegant și scump, completat de un palton de designer pe care oricine l-ar fi recunoscut dintr-o privire. În contrast, Koi purta un tricou murdar și uzat și blugi decolorați pe care îi purta de zile întregi.

Ashley păru ușor surprins pentru o clipă, dar își recăpătă repede expresia firească. Koi își dădu seama că deschiderea bruscă a ușii probabil îl luase prin surprindere. Ruşinat, a spus:

– Intră. Ai găsit locul fără probleme.

Se dădu la o parte pentru a face loc, iar Ashley intră fără ezitare. Locul părea mic chiar și când Koi era singur, dar cu Ashley – care era de două ori mai mare decât el – părea complet aglomerat. Ashley se uită în jur în tăcere, apoi își fixă privirea asupra lui Koi. Încercând să ignore cât de ruşinat se simțea, Koi se forță să vorbească firesc.

– A trecut ceva vreme, Ash. Ce mai faci?

Ashley nu a răspuns imediat. S-a uitat fix la fața lui Koi pentru un moment lung, înainte de a vorbi în cele din urmă.

– Bine…

Pe măsură ce tăcerea se prelungea din nou, Koi se scărpină în cap și se forță să spună ceva.

– Mulțumesc că ai venit. Probabil ești foarte ocupat. Nu mă așteptam ca Elle să te sune…

Vocea i se stinse. Ar fi trebuit să-și dea seama când ea a spus “cel mai bun avocat”. În acest oraș, cel mai bun avocat era, evident, Ashley Miller.

Dar asta însemna, de asemenea, că era “cel mai solicitat” avocat din oraș – și “cel mai scump”. De aceea, chiar și atunci când Ariel a rostit acele cuvinte, Koi nici nu-și imaginase că ar putea fi vorba de Ashley. Însă, în clipa în care Ashley a apărut, Koi și-a dat seama cât de restrâns și de previzibil era, de fapt, cercul lor de prieteni.

Și cât de puternică era cu adevărat acea legătură.

– Koi.

În timp ce încerca să se calmeze, Ashley i-a strigat brusc numele. Koi a sărit în picioare și a ridicat privirea, întâlnind privirea fermă a lui Ashley. Ochii reci ai lui Ashley l-au determinat pe Koi să înghită reflex. Apoi Ashley a deschis gura.

– Mai întâi, trebuie să confirm ceva. Chiar vrei să mă angajezi ca avocat?

– Păi… da, vreau, dar…

– Spune doar da sau nu.

Nu era timp să explice că nu-și putea permite onorariul. La tonul ferm al lui Ashley, Koi ezită, apoi dădu din cap.

– Ți-aș fi foarte recunoscător.

– Bine.

Ashley a dat din cap în semn de aprobare, apoi a continuat.

– Înainte să-ți preiau cazul, trebuie să-mi promiți ceva. Trebuie să te ții de cuvânt, indiferent ce s-ar întâmpla. Înțelegi?

– Bi…bine. O voi face.

Nu e ca și cum aș putea să te plătesc, așa că, evident, voi face tot ce îmi spui. Tensionat, Koi dădu din cap și așteptă. Văzând expresia nervoasă a lui Koi, Ashley vorbi în cele din urmă.

– Bine. Ai o singură regulă de respectat. Fii sincer cu mine, indiferent ce s-ar întâmpla. Nu ascunde nimic și nu minți.

Koi era surprins că nu era ceva mai serios. A așteptat, crezând că vor mai urma și alte reguli, dar asta era tot. Realizând acest lucru, a promis:

– Desigur. Nu te-aș minți niciodată.

– Nici să nu ascunzi lucruri.

– Bine, a răspuns Koi, puțin înroșit la față după ce era certat de două ori.

– Nu o voi face.

Ashley dădu din cap mulțumit și trecu mai departe.

– Bine, iată prima întrebare, Koi. Nu uita ce ai promis.

– Nu o voi face. Voi fi sincer, fără minciuni.

Repetând cuvintele pe care Ashley i le spusese, el dădu din cap din nou. Ashley îi zâmbi – și apoi îi puse întrebarea.

– Când ai mâncat ultima oară?

– Poftim?

Întrebarea imprevizibilă îl determină pe Koi să-și mărească ochii. Văzându-i reacția, Ashley își încruntă sprâncenele și își încrucișă brațele, determinându-l pe Koi să spună ceva. După o scurtă pauză, el răspunse în cele din urmă.

– Ieri seară… am mâncat un sandviș.

Abia se putea numi sandviș – pâine uscată și o singură chiftea subțire și ieftină. Realizând cât de foame îi era, senzația de foame îl lovi ca un val. Așezând o mână pe stomacul care îi chiorăia și abătându-și privirea, Koi auzi răspunsul calm al lui Ashley.

– Bine. Să mergem. Nici eu n-am mâncat. O să vorbim la masă.

– Poftim?

Koi ridică privirea surprins, dar Ashley se îndrepta deja spre ușă.

– O, da.

În timp ce Koi stătea acolo privind în gol, Ashley se opri brusc și se uită înapoi, de parcă și-ar fi amintit ceva.

– Mai e un lucru pe care trebuie să-l respecți.

– Păi, bine. Ce anume?

Văzând că şi Koi se încordase din nou, Ashley îi spuse cu fermitate.

– Clientul trebuie să urmeze instrucțiunile avocatului – fără excepție. Poți face asta?

– B…Bineînțeles. Absolut.

Koi dădu repede din cap, iar Ashley făcu un gest cu mâna, ca și cum totul era stabilit.

– Haide. Să mergem să mâncăm.

Apoi, fără să mai spună nimic, se întoarse și ieși. Koi rămase împietrit pentru o clipă, înainte de a se grăbi să-l urmeze.