Voia să verifice el însuși, dar nu avea cum să o facă. Chiar dacă știa că era inutil, Koi totuși și-a dus brațul la nas, dar s-a îndreptat repede, cu o expresie ruşinată. Privindu-l, Ariel a luat cuvântul.

– Mirosul ăla de care ai vorbit… dacă e real, nu par ca feromonii unui Omega?

– Feromonii unui Omega?

– Da.

Ariel dădu din cap.

– Feromonii unui Omega sunt cunoscuți pentru faptul că slăbesc garda unei persoane și creează sentimente de afecțiune. Cu cât mirosul este mai puternic, cu atât atracția sexuală este mai mare. De aceea devine periculos în timpul ciclului de călduri. Nu numai că Omega intră în călduri, dar mirosul devine suficient de puternic, încât să-i tenteze chiar și pe Beta. Iar Alfa, ei bine, ei pur și simplu înnebunesc.

– Înțeleg.

La fel ca Ariel, Koi primise educație sexuală de bază la școală, dar, întrucât subiectul trăsăturilor nu părea să se aplice în cazul lui, nu-și amintea prea multe.

Elle este jurnalistă, așa că, desigur, știe mult mai multe.

În timp ce el asculta în tăcere, Ariel își încruntă sprâncenele și mormăi pentru sine, ca și cum își amintea ceva.

– Se spune că unii Omega extremi, care își pot controla feromonii, pot chiar manipula emoțiile altora după bunul lor plac…

Ariel l-a privit pe Koi cu suspiciune în ochi. El a clipit, neînțelegând semnificația privirii ei, iar Ariel a râs și a dat din cap.

– Nici vorbă. Am trecut de vârsta diferenţierii, iar dacă ai fi suferit o mutație din cauza medicamentelor inhibitoare, feromonii tăi ar fi detectabili – dar tu nu emani absolut niciun miros.

– Serios?

– Desigur.

Ariel răspunse fără ezitare.

– La locul meu de muncă este un Omega. Știu cum miros feromonii. Tu nu miroși a nimic.

Desigur că nu.

Koi închise gura, simțindu-se puțin ruşinat. Dacă ar fi putut să se diferenţieze, s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă. Avusese destule ocazii. Era expus la feromonii a nenumărați Alfa extremi și totuși nu se diferenţiase. Să se transforme brusc într-un Omega acum nu avea niciun sens. Privindu-l, Ariel își sprijini bărbia în mână, cufundată în gânduri.

Nu auzise niciodată de cineva care să fi suferit o mutație într-un Omega extrem…

Dar unii Omega extremi erau excepții de la toate regulile genetice fireşti. Era ca și cum erau creaţi de zei pentru a pedepsi Alfa extremi aroganţi – ființe misterioase prin însăși existența lor.

Singurii capabili să-și controleze feromonii prin trăsături erau Alfa extremi și Omega extremi. Dar, spre deosebire de Alfa extremi, care prezentau semne fizice, Omega extremi erau aproape imposibil de separat de oamenii banali. Dacă își suprimau conștient feromonii, erau imposibil de separat de unii Beta la exterior.

De aceea, chiar și un test de trăsături nu îi detecta adesea. Ceea ce însemna că şi găsirea unui Omega extrem era aproape imposibilă, doar dacă nu se dezvăluiau singuri.

– Întreb doar din curiozitate, dar părinții tăi erau Alfa sau Omega?

Koi a dat imediat din cap.

– Nu, toată familia mea este Beta.

Chiar dacă era un Omega extrem, ar fi putut rămâne ascuns toată viața.

Ariel se opri să se gândească. Dacă era așa, atunci posibilitatea era ca mama lui Koi să fie… dar nu avea cum să confirme asta. Poate că nu era deloc mama lui, ci cineva din generația anterioară.

Ceea ce, din nou, era imposibil de confirmat.

Ariel a oferit cea mai bună presupunere pe care o putea exprima cu informațiile pe care le avea.

– Dacă ai fi suferit o mutație și ai fi devenit Omega, Ashley ar fi singurul motiv. Dar nu ți se pare ciudat că trăsăturile tale se dezvăluie brusc acum, când nu s-a întâmplat nimic în liceu?

Koi dădu din cap în semn de aprobare. În plus, Omega banali nu își pot suprima artificial mirosul.

Ariel știa cât de rari erau Omega extremi. Se aflau la un cu totul alt nivel față de Alfa extremi, care cel puțin apăreau din când în când în mass-media.

Dar ca şi Koi să devină un Omega extrem? Asta era ridicol.

Privind colegul de clasă așezat în fața ei, Ariel se trezi că, în mintea ei, îi suprapunea aspectul cu trăsăturile. Ajunse să scuture din cap. Pur și simplu nu părea real.

Mai mult decât orice, erau prea puține dovezi pe care să se bazeze. Nu existau prea multe informații despre Omega extremi, așa că se știau foarte puține lucruri. Pentru a obține date reale, ar fi trebuit să se adreseze unei organizații specializate în specii sau unui profesor specializat, și chiar și atunci, era îndoielnic dacă aceștia erau dispuși să le împărtășească cu Ariel – care, jurnalistă sau nu, era doar o Beta.

Dacă era o Alfa extremă, era altfel.

Alfa extremi investeau fonduri masive în organizații și cercetare, așa că şi cantitatea de informații de care dispuneau era la un alt nivel. Dar singurul Alfa extrem la care Ariel ar fi putut apela pentru ajutor era singura persoană căreia nu voia sub niciun chip să-i spună despre această situație.

Și chiar dacă ar fi făcut un test de feromoni acum, rezultatele nu erau de încredere. Exista o singură metodă sigură.

– Dacă ai din nou febră sau te simți rău ca data trecută, trebuie să mă suni, bine?

Chiar dacă ea considera că era un scenariu imposibil, Ariel se simțea totuși neliniștită. Oricât de mult ar fi încercat să nu-i dea importanță, ceva legat de acel miros și de reacțiile colegilor ei i-a rămas în minte. Koi nu părea genul care să inventeze astfel de povești și, deși el credea că era doar o răceală, simptomele acelea erau… destul de aproape de o diferenţiere.

Ariel a devenit serioasă și a adăugat:

– Nu ieși târziu. Mergi întotdeauna pe străzi bine iluminate.

Chiar îi dădea avertismente ca un părinte îngrijorat de răpiri?

Să-i spună unui tip mai mare decât ea să fie atent părea absurd, iar Ariel se simți brusc epuizată. Totuși, nu se putea face nimic. Mai bine să fii precaut decât să-ți pară rău.

După ce a obținut o ultimă promisiune de la el și i-a înmânat cheia de rezervă, Ariel a plecat – ținând în mână ghiveciul cu flori pe care îl adusese Koi.

Bine. A găsit un stăpân drăguț.

Făcând cu mâna către Ariel și ghiveci, Koi se îndreptă spre casă simțindu-se vizibil mai ușurat. Pentru orice eventualitate, luă trenul, dar toată acea tensiune era în zadar – nimeni din tren nu-i acordă nicio atenție.

În acea noapte, Koi a adormit liniștit pentru prima dată după mult timp. Dar liniștea nu a durat mult.

─ ▪ ─

– Aaah…

În clipa în care a ajuns acasă, un suspin lung i-a scăpat de pe buze. De peste o săptămână, Koi îndura muncă grea. Într-un fel sau altul, ceilalți angajați plecaseră cu toții, lăsându-l doar pe șef și pe el să conducă localul.

Șeful, care îi oferise chiar bani ca să rămână, și-a schimbat atitudinea din nu se știe ce motiv după weekend. Koi bănuia că s-a întâmplat după ce mirosul a dispărut, dar nu avea cum să confirme asta.

– E atât de mult de lucru, dar niciun angajat decent.

Șeful începuse să înjure din ce în ce mai mult sub presiunea volumului de muncă tot mai mare. Întârzierile în construcție au adus plângeri din partea clienților, iar presiunea s-a revărsat direct asupra lui Koi. A devenit imposibil să plece de la muncă la timp și, din ce în ce mai des, se trezea că ajunge acasă aproape de miezul nopții.

Totuși, mai era speranță. Muncitorii absenți se vor întoarce în cele din urmă, iar odată ce o vor face, orele suplimentare se vor reduce. Adevărata problemă erau salariile neplătite.

– Nu putem fi plătiți pentru că lucrările nu sunt finalizate.

Asta era scuza șefului, dar trecuseră deja aproape două luni de când Koi era plătit ultima oară. Cu costul vieții în creștere vertiginoasă, chiar și economiile lui începuseră să se epuizeze. Ajunsese în punctul în care mânca o singură masă pe zi – un hamburger ieftin cu o chiftea subțire și apă în loc de suc. Nici nu putea să viseze să se întâlnească alături de cineva. Banii pe care îi primea de la șef nu erau suficienți nici măcar pentru a-și plăti chiria.

În cele din urmă, chiar și weekendurile s-au transformat în zile de lucru, iar Koi a luat o decizie. A îndurat totul în speranța că își va primi salariile restante, dar banii continuau să se adune pe hârtie și nu ajungeau niciodată în mâinile lui. Dacă situația continua așa, ar fi ajuns fără adăpost.

În momente ca acestea, singura opțiune era ajutorul juridic…

I-a spus șefului său că va demisiona dacă salariile neplătite nu vor fi achitate, dar nici măcar lui nu i s-a părut foarte convingător. Nici intentarea unui proces nu era o opțiune ușoară. Nu exista o cale mai simplă? Lamentându-se că nu avea o rețea de cunoștințe prea mare, Koi nu a avut de ales decât să o sune pe Ariel.

– De ce nu mi-ai spus asta mai devreme?

În momentul în care a auzit ce se întâmplă, Ariel s-a enervat și i-a oferit imediat o soluție.

– Am înțeles. Așteaptă puțin. O să-ți fac cunoștință cu cel mai bun avocat.

– Mulțumesc, Elle.

Koi a răsuflat ușurat și a închis telefonul. Odată ce va fi plătit, Ariel va fi prima persoană căreia îi va rambursa datoria. Se gândea la restaurantul exclusivist la care era cu Ashley, când telefonul a început să sune. Era un număr necunoscut. Apăsând în grabă butonul de apel, Koi și-a dat seama că trebuie să fie avocatul menționat de Ariel.

Ce rapid – mulțumesc, Elle.

– Alo, sunt Connor Niles.

Răspunse nervos, fără să vrea, dar la celălalt capăt al firului era liniște. Un apel spam? Tocmai când clipi confuz, se auzi o voce calmă.

– Eu sunt, Koi.

În acel moment, Koi a răsuflat fără să-și dea seama.