– Ce s-a întâmplat? Am auzit că te-ai îmbolnăvit brusc.

În clipa în care a intrat, șeful i-a pus întrebarea. Koi s-a scărpinat în cap, ruşinat, și a dat din cap.

– Da… Îmi pare rău. Am răcit…

Nu doar în weekend – a mai stat la pat încă două zile după aceea. Era o ușurare că a reușit să anuleze din timp întâlnirea cu Sara, dar nu a sunat pe nimeni altcineva. De fapt, nici măcar nu și-a ridicat telefonul. Până când s-a dat jos din pat, telefonul sunase până s-a descărcat complet și s-a oprit.

Primul apel ratat, desigur, era de la Ariel. La început, ea se alarmase, întrebându-l dacă era bine, dar odată ce se asigurase că era teafăr, se enervase imediat. Totuși, furia ei nu durase mult.

– Data viitoare când ne vedem, dă-mi cheia ta de urgență. Dacă se întâmplă ceva, o să intru singură.

Acesta era comentariul ei de despărțire înainte să închidă. În timp ce Koi era de negăsit, Ariel era singura persoană care a venit la apartamentul lui. Când nu a primit niciun răspuns la ușă, a presupus că nu era acasă și chiar a depus o plângere pentru persoană dispărută. A început chiar să bănuiască şi că Ashley i-ar fi făcut ceva – dar, din fericire, totul era doar o neînțelegere. Dacă şi Koi ar fi așteptat încă o zi să ia legătura cu ea, ar fi putut să dea din nou buzna în biroul lui Ashley.

Necunoscând toate acestea, Koi și-a cerut scuze în mod repetat, a promis că o va trata pe Ariel în curând și apoi a sunat în sfârșit la locul lui de muncă.

Se pare că ei credeau că el pur și simplu dispăruse. Managerul era clar surprins când a auzit de la Koi – iar când Koi s-a prezentat la muncă a doua zi, era întâmpinat cu o expresie nu tocmai fericită. Dar adevărul era că el lipsise de la muncă fără niciun preaviz, așa că şi Koi și-a cerut scuze iar și iar.

– Îmi pare rău. O să mă revanșez muncind și mai mult de acum încolo.

– Ar fi bine să faci asta. Să dispari fără să spui nimic? Va trebui să plătești pentru asta.

Șeful l-a mai certat o dată, apoi i-a atribuit sarcini. În timp ce Koi își strângea uneltele și se pregătea să înceapă, un alt angajat, Tony, s-a apropiat și l-a întrebat în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? Te-am sunat de atâtea ori și nu ai răspuns nici măcar o dată. Erai atât de bolnav?

– Da, a răspuns Koi cu un zâmbet rușinat.

– De obicei nu mă îmbolnăvesc, dar de data asta era rău. Am avut febră tot timpul și eram atât de epuizat încât nici măcar nu puteam să deschid ochii.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu se simțise cu adevărat bolnav. Mintea îi era încețoșată și era copleșit de somn, incapabil să se ridice din pat — dar chiar și cu febra mare și o căldură arzătoare în trup, nu simțise nicio durere.

E noua gripă care circulă?

În timp ce se întreba în tăcere, Tony și-a coborât și mai mult vocea și l-a întrebat:

– Nu te-ai prefăcut că ești bolnav ca să te furișezi undeva, nu-i așa?

– Nu.

Când şi Koi a râs nervos, Tony a înclinat capul și a mirosit aerul din jurul lui.

– Miroși bine. M-am gândit că poate erai undeva și ți-ai cumpărat parfum sau ceva de genul ăsta.

– Eu miros?

– Da.

Când şi Koi a reacționat surprins, Tony spuse:

– E un miros floral… sau poate de iarbă? Nu știu. Pur și simplu miroase foarte frumos. Mă determină să mă simt calm.

Koi se încordase pentru o clipă, dar se relaxă imediat ce îl văzu pe Tony zâmbind. Deoarece Koi nu putea mirosi nimic, se temea că cineva ar putea spune că miroase urât. Era un coșmar.

– O, una dintre plantele mele de interior a înflorit.

Își amintea că văzuse floarea în plină înflorire în dimineața aceea. Înainte să se îmbolnăvească, era încă un boboc strâns închis. Cumpărase semințele la reducere, așa că nici măcar nu era sigur ce era, dar, având în vedere descrierea lui Tony, i-a venit în minte o floare galbenă veselă.

 

– Trei flori au înflorit toate odată.

– Serios? Tony se întoarse, mormăind pentru sine.

– Florile miros atât de puternic mult timp?

Din fericire, asta era tot. Koi a uitat repede conversația, iar odată ce s-a apucat de muncă, ziua a zburat. Înainte să-și dea seama, era deja seară.

─ ▪ ─

– Aaah…

De îndată ce a ajuns acasă, Koi a scos un suspin lung. Răceala ar fi trebuit să treacă, dar trupul său încă se simțea letargic și greoi. Cel puțin febra dispăruse. S-a târât spre baie pentru a face un duș, dar ceva din câmpul său vizual i-a atras atenția.

Floarea de dimineață. Încă în plină floare, strălucind cu acel galben vesel.

Văzând-o, ceva cald i se trezi în piept. Se apropie, se ghemui lângă ghiveci și privi floarea pentru o clipă, înainte de a atinge ușor una dintre petale. Lumina blândă a florii părea să-i treacă prin vârful degetelor.

Mă întreb cum miroase…

Comentariul lui Tony îi veni în minte, iar Koi simți brusc o undă de regret. Dacă aș putea să o miros și eu…

M-ar determina și pe mine să mă simt calm?

A stat acolo o vreme, privind în tăcere floarea, apoi și-a lăsat în cele din urmă mâna în jos și s-a îndreptat spre duș. După o spălare rapidă, s-a băgat în pat.

Ashley nu l-a mai sunat – nici măcar o dată după acea zi.

─ ▪ ─

Parfumul florii, la care Koi nu dăduse importanță la început, a devenit o problemă reală abia după aproximativ o săptămână.

Când Tony a făcut remarca aceea, Koi nu i-a dat prea mare importanță. Dar, pe măsură ce zilele treceau, parfumul care se lipise de trupul lui Koi părea să devină din ce în ce mai puternic.

Prima persoană care a reacționat din nou era Tony. Aparent atras de parfum, el l-a îmbrățișat brusc pe Koi din spate. Șocat, Koi l-a împins instinctiv, făcându-l pe Tony să-și luxeze glezna și să lipsească de la serviciu.

A doua zi, un alt coleg a încercat să-l apuce pe Koi și a căzut, rupându-și nasul.

Până la sfârșitul săptămânii, micul birou de cinci sau șase persoane era practic gol. Ultimul angajat rămas s-a agățat de Koi și a refuzat să se îndepărteze, s-a certat violent cu șeful și și-a dat demisia.

Acum mai rămăseseră doar Koi și șeful.

Deși nu intenționase să provoace nimic din toate astea, Koi nu putea nega că el era numitorul comun. Vinovăția îl apăsa atât de greu încât nu putea să ridice capul. Dar șeful, surprinzător de amabil, i-a spus că e în regulă și a încercat chiar să-l consoleze.

Când ultimul coleg a demisionat, Koi a intrat în panică, dar șeful i-a spus să nu-și facă griji — doar să continue să vină la muncă — și chiar i-a dat un bonus.

Koi era recunoscător. Dar, chiar și așa, nu putea pur și simplu să ignore faptul că el era cauza întregului haos. Și, mai rău, de fiecare dată când lua metroul, niște străini se apropiau mereu de el sau încercau să-l atingă. De mai multe ori a ajuns să meargă pe jos câteva stații. Pe stradă, unde era mai mult spațiu deschis, lucrurile nu stăteau atât de rău — dar nu putea trăi așa la nesfârșit.

Cât de puternic poate fi parfumul acestei flori?

Se uită la floarea galbenă, încă strălucitoare, cu o expresie conflictuală. În cele din urmă, luă o decizie.

O voi arunca.

Era sfâșietor – era prima floare pe care o crescuse de când venise în Est – dar nu avea altă opțiune. Dădea prea multe probleme.

Dar e păcat să o arunc pur și simplu.

A pus cu grijă ghiveciul într-o pungă de plastic. Mâine era weekend – și avea planuri.

O să i-o arăt lui Elle.

─ ▪ ─

– O, e minunată. A înflorit recent?

– Da, acum puțin peste zece zile.

Incapabil să-și ascundă mândria, Koi răspunse cu înflăcărare. Ariel luă ghiveciul și inspiră adânc. Koi înțepeni — dar ea ridică privirea calmă și spuse:

– Ai adus-o doar ca să te mândreşti?

– Poftim? Ăăă…

Reacția ei era atât de dezinteresată, încât Koi a clipit confuz. A ezitat, apoi i-a povestit pe scurt tot ce se întâmplase.

Ascultând cu o expresie gânditoare, Ariel înclină capul.

– Mie mi se pare că miroase ca o floare banală.

– S…serios?

Koi clipi neîncrezător. Ce se întâmplă?

Nu era ca și cum Ariel nu putea mirosi – așa că de ce nu putea simți ceea ce simțeau ceilalți?

În timp ce clipea confuz, Koi se uită în jur. Stăteau pe terasa unei cafenele în aer liber. Mesele nu erau atât de departe una de alta, dar nimeni din jurul lor nu părea să-i acorde vreo atenție.

Oare îmi imaginam lucruri?

Koi se întoarse spre Ariel și o întrebă:

– Hei, miroase a ceva în momentul ăsta?

– Să miroasă?

Ariel s-a aplecat imediat, l-a apucat de braț și a inspirat adânc peste masă. După câteva mirosiri, l-a lăsat și s-a îndreptat.

– Nu simt niciun miros.

– Nu simți nimic?

Koi era din nou uimit. Ce naiba se întâmplă?