Ce… tocmai am auzit?

Lui Ashley nu-i venea să creadă. Ce naiba tocmai a spus Koi? Încremenit pe loc, incapabil să scoată un cuvânt, Ashley auzi suspinele înăbușite ale lui Koi prin telefon.

– Koi.

Când în sfârșit a deschis gura, s-a auzit doar o voce răgușită. Ashley a tușit ruşinat pentru a-și drege gâtul și s-a forțat să continue.

– Despre ce vorbești așa dintr-odată? S-a întâmplat ceva? Koi, era vreun accident?

– Nu, nu. Nu e asta.

Koi s-a grăbit să nege, expirând tremurând. Sunetul exagerat al respirației sale de la celălalt capăt al firului l-a determinat pe Ashley să se încordeze instinctiv. Apoi, după o pauză între ei, Koi a mărturisit în cele din urmă.

– Tatăl meu… e bolnav.

Vocea lui se auzea întreruptă, tremurând între respirații.

– E cancer… Spun că mai are cel mult șase luni. Nu se mai poate face nimic.

Ashley stătea acolo clipind, mut. Ce legătură avea asta cu ceva?

– Îmi pare rău să aud asta.

Asta era tot ce putea spune. Nu înțelegea — ce legătură avea asta cu faptul că şi Koi nu venise aici? Neliniștit, deschise din nou gura, dar Koi vorbi primul, după o respirație adâncă.

– Spun că nu mai are mult de trăit… E pe moarte.

– Știu asta.

Ashley nu-și putu stăpâni enervarea și dădu drumul la un răspuns.

– Dar și ce dacă? De ce asta înseamnă că nu poți veni? Nu are nicio legătură cu tine.

Koi tăcu. Se auzea doar respirația lui sacadată prin telefon, lipit strâns de urechea lui Ashley. Ashley strânse și desfăcu pumnul cu mâna liberă, nervozitatea crescându-i. După ce i se păruse o eternitate, Koi vorbi în sfârșit.

– E tatăl meu…

Ashley încruntă sprâncenele. Ce naiba încerca să spună Koi? Când el tot nu răspunse, Koi repetă același lucru.

– Tatăl meu are cancer, nu mai are mult de trăit — cel mult jumătate de an.

– Și te întreb, și ce dacă?!

Tonul lui Ashley deveni mai dur, mai enervat.

– E în spital, aşa e? Atunci e îngrijit. Nu poți face nimic pentru el acolo, așa că de ce nu poți veni?

Koi ezită, de parcă i s-ar fi oprit vocea în gât.

– Nu pot… să fac nimic… dar…

Ashley îl întrerupse.

– Și acum ce? Ce crezi că o să faci în acest moment? Ți-a cerut măcar scuze după ce te-a bătut așa? A plâns și te-a implorat să-l ierți?

Koi tăcu din nou. Ashley râse.

– Deci ce, și-a cerut scuze acum și asta e de ajuns? Asta e tot? Nu vii? Bine. Vin eu la tine. La ce spital e? Probabil că nu mai prind ultimul tren, dar mă îndrept spre următoarea stație și…

Ashley apucă mânerul valizei și se grăbi să plece. Trebuia să se întoarcă la mașină. Trebuia să-l vadă pe Koi. Dacă rata această șansă – dacă nu-l vedea acum…

De la celălalt capăt al firului, auzi un suspin ușor. Apoi se auzi vocea tremurătoare.

– Îmi pare rău, Ash. Nu pot să vin.

Ashley încremeni în mijlocul drumului, oprindu-se pe loc. Apoi Koi continuă.

– Nu pot să-l las singur… Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău.

– Koi.

Ashley întrerupse fără milă scuzele repetate. Chiar și propria lui voce începea să tremure ușor.

– Ai habar ce spui în momentul ăsta? Vrei să spui că renunți să pleci cu mine? Din cauza acelui bărbat?

Koi nu a răspuns. Dar Ashley știa deja ce însemna acea tăcere. A respirat tremurând și nu s-a mai obosit să-și ascundă furia care îi tremura în voce.

– Rămâi pentru bărbatul care te-a bătut ca pe un animal? Vorbești serios? Vrei să spui că mă părăsești?!

– Îmi pare rău…

– Termină cu prostiile! a izbucnit Ashley, cu voce ascuțită. Nu putea să înțeleagă — nu putea să accepte. Koi nu venea? Renunța la Ashley din cauza lui? Chiar acum, dintre toate momentele? Serios?

– Mai e timp până la ultimul tren, a continuat Ashley repede.

– Chiar dacă îl pierzi, nu-i nimic. Du-te cu mașina până la următoarea stație și ia primul tren dimineața. Te voi aștepta. Indiferent cât va dura. Pleacă acum. Ia un taxi. Nu-ți face griji pentru tarif — îl acopăr eu. Ai înțeles?

– Ash…

– O să te aștept aici.

Ashley a încheiat convorbirea fără să aștepte un răspuns. Tăcerea s-a așternut instantaneu. Gara era aproape pustie, liniștea era aproape apăsătoare.

El a expirat lung și s-a întors la locul său. Ascunzându-și fața în mâini, și-a frecat-o cu putere înainte de a-și ridica în sfârșit capul, inspirând adânc.

Vine.

Ashley își spuse asta ca pe o promisiune.

Koi va veni. Doar că întârzie.

În orice clipă, Koi urma să intre alergând pe ușă, strigându-l pe Ashley. O să plângă, o să-și ceară scuze și o să se arunce în brațele lui Ashley. Iar Ashley o să-i spună că e bine.

L-ar certa ușor, i-ar spune că nu e genul lui să glumească așa, i-ar spune să nu o mai facă – dar ar zâmbi tot timpul. Și-ar înfășura brațele în jurul acelui trup zvelt și l-ar săruta. Apoi ar pleca împreună, doar ei doi. Da. Așa ar fi.

Pentru că şi Koi nu l-ar abandona.

Ashley arunca mereu priviri spre intrare, cu fața plină de speranță. Timpul trecea. Se lăsase noaptea. Ultimul tren plecase din gară.

Ashley stătea încă singur în sala de așteptare.

─ ▪ ─

Sunetul ușii care se deschidea îl determină pe Koi să întoarcă privirea. O asistentă intră, îi făcu un scurt semn din cap și traversă camera pentru a verifica perfuzia, înainte de a arunca o privire la aparatele conectate la tatăl său. Koi o urmărea în tăcere în timp ce ea verifica starea tatălui său.

– Ăăă…

Tocmai când era pe punctul de a pleca, Koi ezită, apoi vorbi. Asistenta se opri și se întoarse. Koi se strădui să-și găsească vorbele.

– Tatăl meu… e bine? Adică, pare că doarme atât de adânc…

– În perfuzie i s-au administrat sedative, a răspuns asistenta simplu.

– Starea lui nu s-a schimbat, așa că nu-ți face prea multe griji. Se va trezi în curând.

Ea îi zâmbi, liniștitor, înainte de a părăsi camera. Koi își îndreptă privirea din nou spre tatăl său. Nu știa cât timp trecuse așa. Apoi, sprânceana tatălui său se mișcă, iar, încet, pleoapele i se ridicară. Koi așteptă în tăcere ca acesta să-l recunoască.

– Koi.

Tatăl său întoarse capul, își zări fiul și îi zâmbi slab. Koi văzu cum ochii uscați ai tatălui său se umplură încet de lacrimi.

– Ai rămas… lângă mine…

Nu a putut continua, buzele îi tremurau în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraji. Koi a scos o batistă și i-a șters ușor fața tatălui său.

– Mai dormi puțin, a spus Koi în șoaptă.

– Mai e timp până dimineață. Poți să te odihnești puțin mai mult. Eu… eu voi fi chiar aici.

Koi se opri din vorbit. Nu mai avea nimic de spus. Dar asta părea să fie suficient – tatăl său dădu din cap ușor și zâmbi.

– Mulțumesc, Koi.

Șopti el cu o voce care se stinge și întinse mâna. Koi o luă fără să spună nimic. Abia atunci tatăl său păru să-și găsească liniștea și închise din nou ochii.

Curând după aceea, respirația i se liniști, pe măsură ce adormea din nou. Koi stătea nemișcat pe scaun, privindu-l în tăcere.

În afara ferestrei, cerul începea încet să se lumineze.

Soarele răsărea.

─ ▪ ─

Soarele răsărit umplea sala de așteptare cu lumină. Scăldat în lumina soarelui care pătrundea prin nenumărate ferestre, Ashley stătea apatic, clipind cu ochii goi. Era încă devreme și, în afară de personalul stației care trecea ocazional, sala de așteptare era goală.

Pași zgomotoși răsunau în depărtare. Un grup se apropia, dar Ashley nu s-a mișcat niciun centimetru. O femeie s-a oprit la câțiva pași distanță și a vorbit.

– E timpul să ne întoarcem, domnule Ashley Miller.

Ashley nu a reacționat câteva clipe. Când și-a întors încet capul, a văzut-o pe secretara tatălui său stând acolo, cu aceeași expresie indiferentă ca întotdeauna. Tonul ei era la fel de rece și profesional.

– Știai, nu-i așa? Că şi Connor Niles nu va veni.

Ashley s-a întors cu fața în față. Ochii lui erau goi.

Un suspin scurt și fără suflare îi scăpă de pe buze ca un râs sec. Din ce în ce mai mulți oameni intrau în gară odată cu razele soarelui. Dar chipul pe care Ashley îl așteptase toată noaptea nu se afla printre ei. Acum știa asta.

Ashley se ridică în tăcere de pe scaun și își întinse spatele. În timp ce făcea primii pași, secretara îi făcu semn unuia dintre paznici, care îi aduse repede valiza lui Ashley.

Nu a scos niciun cuvânt în timp ce părăseau sala de așteptare și se îndreptau spre conac.

─ ▪ ─

Dominic Miller lua micul dejun în colț. Așezat pe un scaun de sufragerie lângă o mică masă de lemn, scăldat în lumina blândă a soarelui, postura lui calmă părea aproape nepotrivită.

Când a pus furculița jos și a dus o cafea neagră la buze, niște pași s-au apropiat și s-au oprit nu departe de el.

– Tânărul s-a întors.

– Înțeleg.

Dominic a pus ceașca jos și și-a șters gura cu un șervețel. Secretara, urmărindu-i mișcările mecanice și precise, a vorbit în cele din urmă.

– Dacă Niles s-ar fi dierenţiat, i-ai fi permis?

Dominic se întoarse spre ea pentru prima dată. Fața lui, complet lipsită de căldură, rămase rece în timp ce răspundea.

– Nu s-a dierenţiat.

Secretara tăcu imediat. Era clar că depășise limita. Dominic se întoarse cu spatele, lăsând liniștea să se așeze din nou.

– Mă așteptam ca ei să se despartă în cele din urmă, dar nu credeam că se va întoarce atât de repede. Nici măcar nu era în stare să fugă, nu-i așa?

Cu un zâmbet rece, Dominic ridică paharul de vin ca și cum ar fi făcut un toast.

– Bietul meu fiu. Abandonat.

Secretara nu mai spuse nimic. Se limită să-l privească în tăcere.

Avionul privat al lui Dominic Miller a plecat spre Est în acea după-amiază.

Iar conacul a rămas gol.