Anotimpurile treceau repede. Într-o clipă, aerul abia începuse să se răcească, iar în scurt timp zilele s-au scurtat și a sosit noul an. Se răspândeau vești despre colegii de clasă care erau acceptați la facultate, unul după altul.

În timp ce toți ceilalți erau ocupați frenetic cu aplicațiile la facultate, doar Koi se deplasa în liniște între spital și școală. Tatăl său era internat în mod repetat, dar partea bună era că, datorită falimentului său de mult timp și statutului lor aproape de sărăcie, nu trebuiau să plătească cheltuielile medicale.

Koi rămânea până târziu la spital pentru a-și veghea tatăl, apoi se întorcea la rulotă și adormea singur. Nu aveau conversații deosebit de calde. Totuși, era diferit față de înainte.

După ce fratele său murise și mama sa plecase, trecuseră zece ani lungi — dar acum, nu mai aveau mult timp. Amândoi știau asta, dar niciunul nu o spunea cu voce tare. În schimb, încercau să acopere distanța dintre ei cu discuții mărunte și banale, petrecând puținul timp care le mai rămăsese pentru a se apropia puțin mai mult. Și asta era suficient.

– Koi! a trigat Ariel când îl zări pe Koi trecând pe lângă ea. El era pe punctul de a se urca pe bicicletă, dar se opri și așteptă ca ea să se apropie.

– Unde te duci? Iar la spital?

– Da.

Koi dădu din cap fără ezitare. Toți prietenii lui știau despre starea tatălui său. Ariel se încruntă, îngrijorarea i se citea pe chip.

– Chiar nu te duci la facultate? Am auzit că nu ai depus dosarul nicăieri.

Ea și Bill se hotărâseră deja să urmeze o universitate de stat. Și Koi își dorise asta odată, cu disperare — dar, în cele din urmă, rămăsese doar un vis.

– Nu pot să-mi las tatăl și să plec la facultate.

Se putea întâmpla orice cât timp el era plecat la cămin. Mai important, Koi era cel care îl ducea pe tatăl său la spital de fiecare dată când era nevoie.

– Îmi caut un loc de muncă, așa că e bine. Aș putea începe la un colegiu comunitar și să mă transfer la unul patru ani mai târziu…

– Aah…

Ariel oftă adânc. Nu era prima dată când şi Koi vedea acest gen de reacție. El doar zâmbi, acceptând situația așa cum era.

– Ei bine, Elle, eu plec.

– A, Koi.

Tocmai când se îndrepta spre bicicleta lui, Ariel îl opri din nou.

– Ai auzit ceva… despre Ash?

– Poftim?! Nu.

– Înțeleg.

Când Koi dădu din cap, Ariel privi în jos, dezamăgită. Mormăi un “la revedere” ruşinat și plecă. De atunci, nu-l mai văzuse deloc pe Ashley. Singurul lucru pe care îl auzise era că plecase spre est.

Koi era ocupat, prea ocupat ca să aibă timp să regrete. Și abia când a venit primăvara, chiar înainte de absolvire, a auzit în sfârșit ceva despre Ashley.

─ ▪ ─

– Ash vine la bal?

Vestea imprevizibilă l-a determinat pe unul dintre băieții de la hochei să strige de la capătul mesei de prânz. Koi a încremenit și el, lăsând sandvișul jos și privindu-l cu ochii mari pe Bill, care tocmai dăduse vestea bombă.

– Ieri am reușit în sfârșit să dau de el la telefon și l-am întrebat din capriciu – iar el a spus că va veni. Nu va merge la balul propriu-zis, dar va veni la petrecerea de după. I-am spus că da.

– Stai, Bill… atunci vine la tine acasă?

– Da. M-am gândit că ar trebui să-i vedem fața nemernicului ăla din nou după atâta timp, să mai stăm puțin de vorbă.

Toată lumea a aplaudat la auzul veștii. Și fața lui Koi s-a luminat, dar el nu s-a alăturat aplauzelor. Bill, care observase că şi Koi se retrăsese ușor în sine, a adăugat firesc:

– Oricum, după bal, veniți cu toții la mine acasă, bine?

Apoi, întorcându-se spre Koi:

– Și tu.

Koi înghiți în sec fără să se gândească. Dădu din cap înainte să răspundă.

– Bine.

Bill îi zâmbi. Era un zâmbet blând, unul care părea aproape… plin de compasiune. Koi își coborî privirea și stimulă că mai ia o mușcătură din sandvișul său.

O să-l revăd pe Ash.

Doar gândul acesta îi provoca o durere atât de puternică în piept, încât abia putea să înghită. Ceilalți trecuseră deja la alte subiecte, dar mintea lui Koi era ocupată doar de Ashley.

─ ▪ ─

Ziua balului era neobișnuit de luminoasă. Koi deschise ușa și privi cerul albastru, fără nori și nesfârșit — iar inima îi bătea cu putere. Era nevoie să respire adânc de câteva ori pentru a se calma.

– Koi, s-a întâmplat ceva? l-a întrebat tatăl său, așezat în pat. Koi se întoarse spre el și închise repede ușa.

– O, nu. E doar… vremea e frumoasă.

În timp ce se agita prin micul spațiu pregătind micul dejun, tatăl său îl privea în tăcere. În ultima vreme, îi era din ce în ce mai greu să mănânce. Cancerul se răspândise deja la stomac, așa că era de așteptat — dar Koi făcea tot ce putea pentru a se asigura că tatăl său mânca ceva.

– Supă de legume.

O încălzi și i-o aduse. În timp ce făcea asta, o amintire veche îi veni în minte. Scutură repede din cap, alungând valul de emoție, apoi așeză tava ciobită cu supa și lingura în poala tatălui său.

– Mulțumesc, Koi.

Tatăl său tuși după cuvintele de mulțumire. Koi așteptă în tăcere să treacă criza, apoi îi întinse un pahar cu apă. Chiar și o singură înghițitură era nevoie să fie luată în mai multe înghițituri mici, dar, în cele din urmă, tatăl său își umezi buzele și ridică lingura. După ce gustă din supă, zâmbi.

– E bună.

Nu putea să aibă un gust bun. Era o supă instant cumpărată de la magazin – ieftină, aproape de expirare, parte dintr-un pachet la reducere. Acum era nevoie să pregătească supă la fiecare masă, iar când venea vorba de alegere, cantitatea și prețul primeau prioritate față de calitate. Asta era probabil cea mai proastă supă instant disponibilă.

Dar tatăl său zâmbea mereu și spunea că are un gust bun. Koi așteptă până când acesta termină încet și cu greutate bolul, apoi strânse tava, îi dădu medicamentele și îl ajută să se întindă.

Când s-a întors după ce a spălat vasele, tatăl său adormise deja într-un somn ușor. Koi s-a relaxat încet când a auzit sunetul slab al respirației și s-a așezat pe un scaun.

Banii pe care îi economisise pentru a deveni independent aproape se terminaseră. Avea de lucru cu jumătate de normă, dar își petrecea cea mai mare parte a timpului îngrijindu-și tatăl, așa că nu câștiga prea mult.

Renunțase deja la facultate. Acum trebuia să-și găsească o nouă cale.

Koi oftă și începu să facă treburile casnice. Ziua trecu repede pe măsură ce se ocupa cu diverse lucruri. După ce pregăti din nou supă pentru cină și îi dădu tatălui său analgezice și somnifere, se așeză să treacă în revistă lista cu anunțurile de angajare pe care le marcase.

Atunci s-a auzit sunetul de la un mesaj.

Încremeni. La ora asta, nu putea fi decât un singur motiv. Bill îi promisese că-i va trimite un mesaj dacă Ashley apărea la petrecerea de după bal, știind că şi Koi nu va putea participa la bal.

Koi a respirat adânc și a deschis mesajul, mâinile tremurându-i.

[Koi, Ash e aici.]

Respirând adânc încă o dată, Koi își luă telefonul și ieși în fugă din rulotă. Tatăl său își luase medicamentele și urma să doarmă profund în următoarele trei ore.

Închizând cu grijă ușa în urma lui, Koi s-a urcat pe bicicletă. Mintea îi era deja plină de gânduri despre Ashley.

A pedalat cât de tare a putut, alergând spre casa lui Bill.

─ ▪ ─

– Aah… aah…

Când a ajuns, era fără suflare, cu plămânii în flăcări. Simțea că o să leșine. Aplecat, gâfâind după aer, Koi a încercat să se calmeze.

Petrecerea era deja în plină desfășurare. Muzica răsuna, vocile strigau — doar zgomotul care venea din interior era suficient să-l dea peste cap pe Koi.

– A, Koi!

Bill era primul care l-a zărit și l-a strigat vesel. Koi, căutându-l frenetic pe Ashley în mulțime, s-a întors și s-a îndreptat spre el.

– Hei, mă bucur că ai ajuns. Ai avut parte de o călătorie grea? Ce mai face tatăl tău?

– Da, și-a luat medicamentele de seară, așa că doarme.

Bill dădu din cap.

– Am înțeles.

Bill era singurul care știa că şi Koi se întâlnea cu Ashley. Nu știa de ce s-au despărțit sau de ce Ashley a plecat în Est, dar nu a întrebat niciodată.

Era problema lor, iar asta… asta era singurul lucru pe care Bill îl putea face.

– Ash e în spate, în grădină.

Koi își ținu instinctiv respirația.

– M…mulțumesc…

Vocea îi tremura de emoție. Bill îl bătu ușor pe umăr de câteva ori înainte să se dea înapoi. Koi forță un zâmbet mic și trecu pe lângă el spre grădină.

Se strecură prin mulțimea aglomerată din interiorul casei și reuși în sfârșit să iasă. În jurul piscinei se adunaseră grupuri de copii – râzând, bând punch, stropindu-se cu apă. Koi cercetă zona, dar nu-l văzu nicăieri.

Teama creştea, a ridicat capul fără să se gândească – și atunci l-a văzut.

O siluetă, proiectată pe balconul de la etajul al doilea.

Era Ashley.

Koi îl văzu stând acolo, privind în depărtare.

Fără să stea pe gânduri, Koi s-a repezit spre scări.