– Ziua Recunoștinței?

Koi repetă cuvintele lui Ashley, luat prin surprindere de invitația imprevizibilă. Ashley zâmbi și dădu din cap.

– Da. Doar dacă nu ai deja planuri.

– N…nu, desigur că nu.

Koi se grăbi să răspundă, apoi își lăsă repede capul în jos, ruşinat.

– Știi că ești singurul pe care îl am…

– Singurul prieten?

Ashley se agăță imediat de formulare. Koi se corectă repede.

– I…iubitul meu.

Abia atunci Ashley zâmbi și își întoarse privirea înapoi spre șosea.

Trecând de șirul de mașini care așteptau la poarta din față, Ashley viră prin intrarea privată a rezidenților spre conac și întrebă:

– Ce ar trebui să facem de Ziua Recunoștinței? Vrei să mănânci ceva anume?

– Păi…

Koi se opri să se gândească, apoi întrebă cu prudență:

– Putem… să mâncăm curcan?

– Sigur.

Ashley acceptă fără ezitare, apoi râse.

– Dar nu e cam scârbos?

– Ăăă…

Adevărul era că şi Koi nu știa. Văzuse curcanul doar în poze sau în videoclipuri — niciodată în realitate.

– T…totuşi, nu e Ziua Recunostinţei fară curcan, nu-i aşa?

– Ca şi cum ar fi tort de ziua ta? Am înţeles.

Ashley a râs din nou, dar Koi nu a răspuns.

“Probabil nu ştie că niciodată nu am avut un tort de ziua mea…”

“Ce ar crede Ashley dacă ar şti totul despre mine?”

Gândul i-a trecut prin minte, dar Koi a scuturat repede din cap. Ashley nu ar judeca pe cineva pentru asta. A spus de nenumărate ori că îl place pe Koi.

Să se îndoiască de asta ar fi o ofensă la adresa lui.

Încercând să alunge gândul acela, Koi a respirat adânc și a vorbit cu o hotărâre reînnoită.

– N-am mâncat niciodată curcan.

– Serios?

Ashley părea surprins, dar nu a făcut mare caz din asta.

– Păi, odată ce o să o încerci, probabil că nu o să mai vrei să mănânci niciodată.

L-a privit pe Koi cu un zâmbet, apoi și-a îndreptat privirea înapoi spre șosea. Koi s-a uitat la el pentru o clipă, cu privirea pierdută, înainte ca un zâmbet să-i apară și lui pe față. Pieptul i s-a umflat de emoție.

– Serios?

– Da. Să nu spui că nu te-am avertizat.

– Nici gând.

Koi izbucni într-un râs fără griji. Ashley îl privi din colțul ochiului, zâmbind în continuare.

Era prima dată când Koi mânca curcan.

Asta îi strânse inima – dar, mai mult decât atât, trezi ceva în el. Era în regulă. Pur și simplu îi va oferi lui Koi totul. Vor împărtăși fiecare “prima dată” împreună.

– Să le cer să facă și un tort? a întrebat Ashley. Koi dădu imediat din cap.

– Da, tort de ciocolată. Îmi place.

– Bine. S-a făcut.

Și de data asta, Ashley era la fel de de acord. Îi plăcea să-l vadă pe Koi zâmbind. Dacă asta îl determina fericit, ar fi făcut orice.

Chiar orice.

─ ▪ ─

– Mulțumesc încă o dată, Ash.

Koi își luă rămas bun ca de obicei după ce Ashley îl lăsă lângă trotuar.

– Mulțumesc că m-ai invitat de Ziua Recunoștinței.

A spus el înainte de sărutul lor firesc de rămas-bun. Ashley a zâmbit și și-a înfășurat brațele în jurul taliei lui Koi, ridicându-și capul pentru a-l săruta. Dar, chiar înainte, a vorbit.

– Vrei să rămâi peste noapte?

– Poftim?

Ochii lui Koi s-au mărit la auzul ofertei imprevizibile, dar Ashley doar a zâmbit.

– O să ne uităm la filme, o să petrecem toată noaptea împreună. Ce părere ai?

Era încă un plan pe care Ashley îl pusese la cale. Voia ca prima lor Zi a Recunoștinței împreună să fie perfectă. Koi habar n-avea de nimic din toate astea. A clipit surprins pentru o clipă, apoi a dat încet din cap în semn de aprobare.

Ashley zâmbi din nou și îl sărută cu tandrețe. Koi închise ochii și îi răspunse la sărut din toată inima.

– Ne vedem mai târziu.

– Să ajungi cu bine acasă.

Își luară rămas bun cu greu, forțându-se să se despartă. Chiar și atunci, se sărutară încă de două ori înainte să se despartă definitiv. Ca de obicei, Koi o luă la fugă fără să se uite înapoi. Dacă s-ar fi întors măcar o dată, ar fi fugit direct înapoi la Ashley.

Odată ajuns acasă, a expirat în sfârșit. Ca de obicei, s-a grăbit să facă un duș înainte ca tatăl său să ajungă acasă, a aruncat rufele la spălat și s-a întins pe pat.

Abia atunci ritmul cardiac a început să se liniștească și a putut să gândească limpede. Dar, de îndată ce și-a retrăit ziua în minte, inima i-a început să bată din nou cu putere.

Ziua Recunoștinței…

Nu putea să doarmă. Se tot răsucea în pat. Era prima dată când petrecea o sărbătoare cu cineva. Poate că, atunci când era foarte mic, toată familia era împreună, dar asta se întâmplase cu atât de mult timp în urmă, încât abia își mai amintea. Abia dacă se putea numi o “amintire”.

Cu Ashley.

Doar gândul la asta îi dădea amețeli.

Dar asta nu era tot.

“Vrei să rămâi peste noapte?”

Vocea lui Ashley îi răsuna în urechi.

Oare… oare vorbea serios?

Ce altceva ar putea însemna? Se vedeau de aproape două luni. Până acum, Ashley doar îl sărutase și îi atinsese fundul.

Koi știa dintotdeauna că va veni ziua în care va trebui să ia o decizie.

Se întoarse din nou pe o parte, cu inima bătând cu putere și nervii la pământ.

Poate… Ashley vrea să facă următorul pas.

Avea sens. Koi știa că Ashley se abținea. Și deja își promiseseră că se vor căsători. Doar să se sărute la nesfârșit… nu era cam ridicol? Nu era ca și cum ar fi făcut vreun jurământ de abstinență. Chiar trebuia să aștepte până vor fi adulți?

Și, mai presus de toate, Koi văzuse cu ochii lui cât de bun era Ashley ca adolescent.

Chiar și gândul de a-i atinge “anaconda”…

Koi înghiți în sec și își strânse mâinile pe inima care îi bătea cu putere. Dacă îl iubesc, n-ar trebui să-mi fie frică. Ashley îl așteptase tot acest timp. Era rândul lui să fie curajos.

– Aaah…

Respirând tremurător, Koi se hotărî. Ziua Recunoștinței era doar peste o săptămână. Trebuia să acționeze repede. Dând din cap, luă o decizie fermă.

Mâine, cumpăr prezervative.

─ ▪ ─

A doua zi era weekend. Purtând o mască și un hanorac cu glugă, Koi pedala cu bicicleta până într-un oraș vecin. Intră într-un magazin pe care îl găsise dinainte și cercetă interiorul.

Articolul pe care îl căuta se afla, desigur, chiar lângă casă. Nici vorbă să-și aleagă unul cu ochii tuturor ațintiți asupra lui. Koi se învârtea nervos prin magazin, iar și iar. Era dureros de evident pentru oricine cât de suspect arăta.

– Hei, puștiule. Ce încerci să cumperi?

O umbră mare îi blocă brusc calea. Koi rămase fără suflare și se retrase șocat. Vânzătorul, un bărbat voinic cu o expresie severă, îl privea de sus.

– Păi… eu…eu, ăăă, eu…

Koi se bâlbâi involuntar. În spatele vânzătorului, ceasul de perete ticăia. Timpul îi era pe sfârșite. Tura lui de part-time se apropia – trebuia să se grăbească.

Înghiți în sec, dar nu scoase niciun sunet. Vânzătorul părea gata să cheme poliția. Asta era singurul lucru pe care Koi nu putea să-l lase să se întâmple. Dacă se afla că era dus la secția de poliție pentru că încercase să cumpere prezervative, era umilitor – și tatăl său l-ar fi bătut ca pe un câine.

Spune. Spune. Spune odată!

– Ăăă, adică, ăăă…

– Ce e?

Vânzătorul mârâi din nou. Mintea lui Koi se învârtea. Vederea i se încețoșă. Spune! Spune acum!

În acel moment, clopoțelul de deasupra ușii zornăi în spatele lui, iar, cuprins de panică, Koi scoase pe gură:

– I…iartă-mă… Pre…prezervativ!!

– Poftim?!

Atât clientul care tocmai intrase, cât și vânzătorul își strânseră fețele. Koi încremeni, palid ca un cearșaf, cu ochii larg deschiși.

─ ▪ ─

– Ha, ha, ha!

Vânzătorul se îndoi în două, lovind casa de marcat în timp ce râdea. Koi stătea lângă raftul cu prezervative, ud de transpirație, cu fața roșie ca focul.

Clientul care tocmai intrase era un bărbat în vârstă, cu părul alb. Se așeză lângă Koi și îi explică amabil fiecare produs.

– Ăsta miroase a căpșuni. Are o textură plăcută, e de bună calitate. Cel cu aromă de banană nu era prea grozav. Cele cu denivelări – încearcă-le mai târziu. E mai bine să începi cu ceva simplu… așa e totul în viață…

– Domnule Ferguson, chiar nu e nevoie să intrați în atâtea detalii.

Vânzătorul își șterse lacrimile din ochi. Koi ținea capul plecat, mormăind în șoaptă “bine, domnule”. Bătrânul îl întrebă blând:

– Deci, care îți place cel mai mult?

Sincer, Koi habar n-avea. Nu-și imaginase niciodată că vor fi atâtea tipuri. Credea că trebuie doar să ia unul mare. Încercând să-și amintească de ora de educație sexuală, întrebă ezitant:

– Păi… e important să alegi mărimea potrivită, aşa e?

– Absolut. Nu-ți fie rușine – alege-l pur și simplu pe cel care ți se potrivește. E un gest responsabil. Îi oferi prietenei tale un sentiment de siguranță.

Bătrânul îi dădu o palmă ușoară pe umăr lui Koi. Încurajarea lui îi dădu puțin curaj lui Koi. Își aminti explicațiile amabile ale bărbatului, se uită din nou la raft și, în cele din urmă, luă o decizie.

– O, bună alegere.

Bătrânul zâmbi, dând din cap aprobator spre prezervativele cu aromă de căpșuni din mâna lui Koi. Simțindu-se puțin mai încrezător, Koi se întoarse către vânzător și întrebă:

– Asta e cea mai mare mărime pe care o aveți?

Vânzătorul aruncă o scurtă privire spre pantalonii lui Koi și răspunse:

– Ar trebui să-ți ajungă din plin.

Desigur. Pentru Koi, asta era mai mult decât suficient. Dar realitatea era alta.

– Ă…ăă…

Koi înghiți în sec și vorbi. I-a trebuit o grămadă de curaj să rostească următoarele cuvinte.

– Aveți vreunul care să se potrivească unei anaconde?

Tăcere.

Ambii bărbați se uitară fix la partea din față a pantalonilor lui Koi. Simți o dorință copleșitoare de a fugi din magazin și de a dispărea într-un loc unde nimeni nu l-ar putea găsi vreodată.