Chiar și în timpul turei sale de part-time, fața lui Koi nu dădea niciun semn că s-ar fi calmat. Nu bănuia că a cumpăra prezervative poate fi atât de umilitor. Dar, pe de altă parte, până acum nu avusese niciun motiv să le cumpere, așa că, desigur, el nu știa.

Probabil că Ashley a făcut asta de multe ori, aşa e?

– Ah.

În timp ce gândurile lui ajungeau la acest punct, unul nou i-a trecut brusc prin minte.

Oare Ashley nu avea deja prezervative?

– Desigur că are!

Koi strigă fără să vrea și se apucă de păr. Ashley se întâlnise cu multe fete înainte de Koi. Cu siguranță avea experiență, iar în cazul ăsta, prezervativele erau ceva normal. Un tip atât de manierat ca Ashley nici nu s-ar fi gândit să facă ceva fără ele.

– Nu, totuși… dacă ești bărbat, tu ar trebui să te ocupi de genul ăsta de lucruri, a mormăit Koi în sinea lui, repetând sfatul pe care i-l dăduse odată bunicul său când cumpăra prezervative. Poate că Ashley nu avea niciunul la el, aşa e? Există întotdeauna acel ghinion în care nu ai unul exact când ai nevoie de el.

Și n-ar fi cam ciudat dacă ar folosi cu mine prezervativele pe care le-a cumpărat pentru altă fată?

O mică speranță i-a umplut pieptul pentru o clipă — dar imediat după aceea, s-a încruntat și a mormăit:

– Tot e mai bine decât să fiu ruşinat mai târziu.

A gemut din nou și și-a ascuns fața în mâini. Indiferent ce scuză ar fi încercat să găsească, tot era o mișcare proastă. Din fericire, se dusese în orașul vecin. Dacă le-ar fi cumpărat de aici, așa cum se gândise inițial…

Camera de supraveghere era îndreptată exact spre casă. Oricine ar fi putut vedea ce cumpăra. Era să le cumpere din magazinul la care lucra, fără să se gândească, dar s-a răzgândit și a plecat mai devreme spre orașul vecin. Sincer, slavă Domnului că a făcut-o.

Doar această decizie era suficientă ca să-i vină să-și dea o palmă pe spate.

Oricum, nu e rău să fii pregătit.

Încercând să se liniștească, Koi și-a dus mâna la buzunarul pantalonilor. A simțit umflătura cutiuței și imediat s-a înroșit din nou, cu inima bătând cu putere.

Chiar se întâmplă.

În clipa în care gândul ăsta i-a trecut prin minte, n-a mai putut să se calmeze. S-a agitat nervos, schimbându-și greutatea de pe un picior pe altul, foindu-se – când, deodată, i-a sunat telefonul. Pe ecran scria că era proprietarul magazinului.

– A…aloo?

S-a grăbit să răspundă, iar o voce aspră l-a apostrofat de la celălalt capăt al firului.

– Ce faci acolo? Mă înnebunești.

Se pare că proprietarul îl urmărea prin camerele de supraveghere. Koi a ridicat instinctiv privirea spre cameră, apoi și-a abătut repede ochii.

– Doar… mă întind, domnule. Ce s-a întâmplat?

A căutat cu greu o scuză, iar proprietarul i-a răspuns pe un ton plictisit.

– Se apropie Ziua Recunoștinței. Lucrezi, nu-i așa?

– Poftim?! a repetat Koi fără să se gândească, iar proprietarul a insistat din nou.

– Nu e ca și cum ai avea ceva mai bun de făcut. Lucrezi, da?

Nu se înșela. Koi lucra mereu cu jumătate de normă în timpul sărbătorilor ca asta, așa că era logic ca proprietarul să presupună că va fi din nou liber.

Dar anul acesta era diferit.

– De fapt, eu, ăăă… am planuri.

– Planuri?

Proprietarul a făcut o pauză, apoi a întrebat din nou, vizibil surprins. Koi s-a îndreptat și a răspuns cu încredere.

– Da. Am fost invitat la un prieten acasă.

“De fapt, la un iubit.”

Fața lui Koi s-a înroșit la auzul acelei adăugiri nerostite. A zâmbit fără să-și dea seama, iar după o scurtă tăcere, proprietarul a ezitat, apoi a întrebat:

– Deci… chiar nu lucrezi în ziua aceea?

– Aşa e. Îmi iau o zi liberă.

A urmat o pauză. Tăcerea începea să devină incomodă când proprietarul a vorbit în sfârșit, părând că nu-i place ce urma să spună.

– Chiar dacă te plătesc în plus?

Oferta l-a luat pe Koi complet prin surprindere. Nu i se oferise niciodată nici măcar o monedă în plus pentru ore suplimentare. Era o premieră.

– Păi…

Pentru o clipă, Koi a ezitat. Dar apoi și-a adunat hotărârea. Ashley era mai important decât banii. Balanța înclina atât de clar într-o singură direcție, încât a răspuns cu tărie:

– Mă simt bine. Îmi iau o zi liberă.

– Aaah…

Proprietarul a scos un suspin lung, apoi a răbufnit brusc.

– Ești cu adevărat egoist. Nu știi să apreciezi nimic.

Cu aceste cuvinte, a închis telefonul. Koi s-a uitat șocat la telefonul său, apoi și-a revenit. Nu avea ce face. Avea lucruri mai importante de rezolvat.

Își băgă mâna în buzunar și atinse din nou prezervativele, mângâind ușor cutia pentru a se calma. Gândește-te la lucruri frumoase. Urma să se întâmple atâtea lucruri bune.

Gândește-te doar la Ashley.

Când se gândi la el, un zâmbet îi apăru de la sine pe față, iar nervii i se liniștiră. Plănuia să-i spună tatălui său dinainte că va dormi la un prieten acasă.

În ultima vreme, tatăl său se calmase puțin. Nu că ar fi devenit brusc afectuos sau ceva de genul ăsta, dar bea mai puțin, iar când se întâlneau, măcar îl întreba pe Koi dacă a mâncat sau cum i-a mers ziua. Koi era încă prea speriat ca să spună mai mult decât “Da”, “Nu” sau “Mă simt bine”, așa că discuțiile lor nu erau niciodată lungi. Dar chiar și atât era o mare ușurare pentru el.

Totul datorită lui Ashley.

De când începuseră să se întâlnească, nu se întâmplaseră decât lucruri bune. Ashley trebuia să fie un dar trimis de Dumnezeu. Koi zâmbi larg și deschise calendarul de pe telefon pentru a verifica şi câte zile mai rămăseseră.

Era aproape momentul.

Strânse telefonul la piept și inspiră adânc. Ăsta urma să fie cel mai emoționant și mai așteptat moment al Zilei Recunoştinţei din întreaga lui viață.

Cel puțin, până când Ashley îl sună pe neașteptate.

─ ▪ ─

– Te întorci la părinții tăi?

Vocea lui Koi se înălţă cu o octavă, surprinsă. Un suspin profund se auzi la celălalt capăt al firului.

– Îmi pare rău, Koi. Așteptai cu nerăbdare, nu-i așa?

– E…E în regulă.

Koi se grăbi să-l liniștească.

– Ziua Recunoștinței trebuie petrecută cu familie. Mă simt bine, serios. Chiar mă simt.

– Aaah…

Ashley scoase un alt suspin plin de furie. Doar gândul că o să-l lase pe Koi singur cu tatăl lui era de ajuns să-i dea senzația că i se va sparge pieptul. Probabil că şi Koi așteptase cu atâta nerăbdare momentul acela.

Și, cel mai rău dintre toate, el însuși îi dăduse speranțe lui Koi, doar ca să i le zdrobească apoi. Era dezgustat de el însuși.

Dar nu putea să-și sfideze tatăl. Acea enervare neputincioasă pe care o simțise de atâtea ori de când se întâlnea alături de Koi îi reveni cu putere.

Sunt încă minor.

Nu avea nicio putere. Niciun drept. Și nu avea de ales decât să îndure acel sentiment copleșitor de neputință. Dacă își sfida tatăl, nu se știa ce ar fi putut face bărbatul acela. Ashley era destul de sigur că excluderea lui din echipă era un avertisment.

O demonstrație de dominanță menită să-l zdrobească pe Ashley înainte ca acesta să se gândească măcar să se opună.

Și funcționase. Ashley își pierduse complet voința de a riposta. O parte din el se concentra acum doar pe a intra în joc până la absolvire. Odată ce va fi major din punct de vedere legal, va fi liber să facă orice va dori. Chiar dacă va trebui să renunțe la facultate, trebuia să termine liceul – de dragul lui Koi.

– Îmi pare rău, Koi.

Își repetă cu blândețe scuzele, iar Koi îi răspunse cu un alt “E în regulă” șoptit. Faptul că îl determina pe Koi să se simtă și mai singur de Ziua Recunoștinței – nu se putea ierta pentru asta. Dar persoana pe care o ura cel mai mult era totuși tatăl său.

– Koi, doar anul ăsta, bine? Anul viitor, o să-l petrecem împreună. În fiecare an.

– Bine.

Koi răspunse încet.

– Te cred pe cuvânt.

– Ar fi bine.

Ashley dădu din cap, apoi schimbă subiectul.

– Nu ai nimic altceva de făcut de Ziua Recunoștinței, aşa e? Mi-ai promis.

– Păi… da.

Koi ezită, dar era de acord. Dacă ar fi știut că se va întâmpla asta, ar fi acceptat tura aia de part-time… Regretul îi apăsa greu pe piept. Ashley își dădu seama și întrebă:

– Ce s-a întâmplat?

– Poftim?! O… păi…

Koi ezită, apoi răspunse cât de vesel putu.

– Proprietarul magazinului m-a rugat să lucrez de Ziua Recunoștinței, dar l-am refuzat. E în regulă. O să profit de ocazie să mă odihnesc măcar o dată…

Încercă să pară că nu e mare lucru, iar după o scurtă pauză, Ashley sugeră brusc:

– Atunci de ce nu lucrezi la mine acasă?

– Poftim?! La tine acasă?

Koi întrebă surprins, iar Ashley continuă firesc:

– Urmează o serie de zile libere începând cu Ziua Recunoștinței, nu-i așa? Oamenii vor fi plecați uneori. Ce-ar fi să te ocupi tu de treburile noastre cât suntem plecați? Nu e nimic complicat — doar lucruri de genul curățării resturilor din piscină sau a unei camere pe zi.

Pentru o clipă, Koi și-a imaginat cum ar fi să încerce să curețe întreaga vilă și l-a luat cu ameţeală — dar și-a revenit repede.

– O cameră pe zi?

– Da. Te descurci cu asta, aşa e?

– Păi…

Desigur. Dar era aproape prea ușor.

– Asta se pune măcar la socoteală ca un job part-time…? a întrebat Koi cu prudență, iar Ashley răspunse fără ezitare.

– Sigur că da. Nu vreau să mă întorc într-o casă plină de praf.

Păi, evident. Când Koi își imagina conacul impecabil, mereu strălucitor datorită curățeniei zilnice făcute de o echipă de angajați, cuvintele lui Ashley aveau sens.

– Deci, ăăă… când te întorci? a întrebat Koi din nou, iar Ashley tăcu. După o clipă — ca și cum ar fi verificat ceva — el răspunse:

– O să dureze cam zece zile.

– Zece zile… a mormăit Koi fără să se gândească, apoi își drese repede gâtul.

– Păi, deci… unde te duci? Dacă e la părinții tăi…

Se auzi un suspin prin telefon, iar Ashley răspunse.

– Mă duc pe Coasta de Est.