Plânsese atât de mult, încât suspinele nu-i dădeau pace. Deși lacrimile se opriseră în sfârșit, respirația îi rămânea sacadată, așa că şi Koi apucă ghidonul bicicletei și înainta cu greutate, gâfâind.

Un suspin tremurat îi scăpă, și, pur și simplu, lacrimile pe care credea că le oprise începură să-i curgă din nou . Se opri și își frecă ochii cu brațul. Își suflă nasul, încercând să inspire pe nas, dar era atât de înfundat, încât nu putea respira corect. Nu avu de ales decât să inspire din nou aer prin gura uscată.

– Ce naiba s-a întâmplat cu tine?

Vocea ascuțită îl determină pe Koi să tresară. Îi luă câteva clipe să întoarcă privirea și să vadă cine era. Când în sfârșit se uită, cealaltă persoană rămase cu gura căscată și întrebă, cu vocea ridicându-se și mai mult.

– Serios, ce s-a întâmplat? Ai renunțat la școală și ai decis să devii vagabond sau ceva de genul ăsta?

Koi se uită fără expresie la silueta care se apropia – Ariel. Regina liceului Buffalo era perfectă chiar și în afara școlii. Ca întotdeauna în timpul antrenamentelor de majorete, avea părul strâns într-o coadă înaltă, purta un trening roz strâmt și adidași albi. Probabil făcea jogging – își scoase o cască din ureche când se apropie de Koi, fața ei contorsionându-se vizibil când văzu cât de umflat, murdar și dezordonat arăta el.

– Stai, nu-mi spune – gorilele alea de la hochei pe gheață te-au bătut?

– A, nu!

Koi a scuturat repede din cap, surprins.

– Nu se poate, nu au făcut-o… hm, hm…

Vocea lui răgușită încetă, iar el tuși violent. Ariel se încruntă și scoase o sticlă de apă din centură, întinzându-i-o.

– Poftim. E nedeschisă.

Când Koi ezită, ea scutură puțin sticla, îndemnându-l.

– M… Mulțumesc…

Reuși să vorbească printre suspinele sale însoțite de sughițuri, luă sticla și o deschise încet, sorbind cu grijă. Ariel stătea acolo cu brațele încrucișate, privindu-l cum bea.

– Mulțumesc… Adică, am băut-o cu plăcere.

El îi întinse sticla pe jumătate goală, dar Ariel clătină din cap.

– Păstreaz-o.

– O… păi… bine.

În timp ce Koi ținea din nou sticla cu ezitare, Ariel îl privi critic înainte de a-și înclina capul.

– Păi, gorilele alea o fi ele uriașe, dar au inima bună. Nu ar lovi pe nimeni.

Mormăi ca și cum ar fi vorbit singură, dar suficient de tare încât şi Koi să o audă. Nu că i-ar fi păsat cine o asculta. Când el își suflă din nou nasul, Ariel îl privi și se încruntă.

– Atunci ce naiba ți s-a întâmplat?

– Doar… a mormăit Koi între respirații tremurate.

– Pur și simplu… am căzut. Roata a alunecat…

Ariel aruncă o privire la bicicleta de lângă el și scoase un sunet de groază.

– Lucrul ăla încă mai merge? Sau ești pe cale să o arunci la gunoi?

– N… Nu!

Koi scutură repede din cap.

– Încă o folosesc. E bine. Probabil o să mai pot merge cu ea încă un an.

– Dacă mai ești în viață peste un an, remarcă Ariel, direct ca întotdeauna.

– Dacă continui să mergi cu lucrul ăla, o să-ți rupi gâtul și o să mori.

– Asta… asta nu e adevărat…

– Nu e adevărat, îl imită ea cu un geamăt ironic, apoi îl privi de sus până jos înainte de a-l întreba:

– Unde locuiești?

– Poftim? O, păi, în spatele Bird’s Eye…

El se opri, arătând vag cu degetul. Ariel scoase un mormăit și se cufundă în gânduri pentru o clipă. Koi o privi nervos, întrebându-se dacă era momentul să-și ia la revedere.

Și nu se înșela. După căzătură, roata bicicletei probabil se îndoise – nici măcar nu putea să o conducă. Chiar și când o împingea pe jos, asta continua să se clatine, pierzându-și echilibrul. Mai era mult timp până când tatăl său urma să ajungă acasă, dar dacă încerca să ducă bicicleta până acolo, s-ar fi putut să nu ajungă înainte de răsărit. Koi era epuizat și abia se ținea pe picioare. Tot ce voia era să se despartă de ea și să ajungă acasă pentru a se odihni cât mai repede posibil.

– Ăăă…

În cele din urmă, deschise gura, dar Ariel îl întrerupse.

– N-ai de ales, urmează-mă.

– Po… Poftim?!

Înainte ca el să poată reacționa, Ariel se întoarse și îl strigă.

– Haide. Grăbește-te.

Ea și-a pus din nou căștile și a început să alerge din nou. Koi a rămas acolo pentru o clipă, privindu-i spatele care se îndepărta.

Ce să fac? Chiar dacă pornesc acum, o să întârzii… Unde se duce? De ce? Vreau doar să mă duc acasă și să dorm…

Dar nu a avut curajul să o ignore și să plece. Împărțit între opțiuni, a încremenit. Apoi Ariel s-a întors.

– Ce faci? Ți-am spus să vii!

– Păi, eu… mă gândeam să mă duc acasă…

A adunat curajul să spună asta, iar Ariel, sărind pe loc, i-a spus direct:

– Ar dura cel puțin douăzeci de minute să mergi cu bicicleta până la Bird’s Eye. Chiar ai de gând să mergi pe jos? Vrei să ajungi pe stradă?

– Eu… eu nu…

În timp ce Koi ezita, ea îl întrerupse din nou.

– Nu avem timp de pierdut. Mișcă-te.

Ea s-a uitat la ceas.

– Casa mea e la zece minute de aici. Vino cu mine.

Apoi a pornit în fugă, strigând peste umăr:

– Dacă nu te grăbești, chiar o să dormi pe stradă!

Avertismentul l-a determinat pe Koi să tresară. Și-a reglat din nou prinderea pe ghidon și s-a uitat în direcția în care dispăruse ea. Nu avea habar ce se întâmplă, dar a pornit totuși la drum, trăgând bicicleta după el.

─ ▪ ─

Ariel a mai făcut încă trei sau patru ture. De fiecare dată, Koi își cerea scuze, dar ea nu-i dădea importanță.

– Oricum aveam nevoie să alerg atât. Ține pasul.

Apoi a pornit din nou în viteză. Koi a urmat-o, gâfâind și forțându-se.

Ea îl conduse într-o zonă rezidențială din apropiere. Cartierul era liniștit și nemișcat sub cerul care se întuneca, alături de case de diferite forme aliniate uniform. Majoritatea aveau luminile stinse, aruncând totul într-o liniște sumbră.

Koi se mișca cu grijă, urmând felinarele răsfirate. Scârțâitul enervant al bicicletei sale ruginite răsuna ciudat în liniște.

Ah.

Căutând-o cu privirea pe Ariel, a zărit o ușă de garaj deschisă în apropiere. Lumina bruscă l-a determinat să înlemnească, iar Ariel a ieșit afară.

– Pe aici. Haide.

Ea îi făcu cu mâna. Koi mormăi un “bine” și se grăbi cu pași obosiți spre garaj.

În garaj erau parcate două mașini, iar mașina lui Ariel era afară, pe trotuar. Koi își împinse bicicleta înăuntru, așa cum i se indicase. Ariel i-o smulse din mâini și o sprijini de perete, apoi arătă spre ceva.

– Folosește-o pe aia.

– Poftim?

Se uită în jur, confuz, și văzu o bicicletă elegantă, bine întreținută. Nu era nouă, dar, în comparație cu a lui, era un vis. Koi clipi neîncrezător în timp ce Ariel o împinse spre aceasta.

– O foloseam înainte să-mi iau permisul. Încă funcționează bine. A stat nefolosită o vreme, dar tata a pus-o la punct ca să o vândă la un târg de vechituri. Așa că e gata de drum.

– Poftim?!

Din nou, același sunet îi scăpă. Ce se întâmpla? Pur și simplu i-o dăruia? De ce?

În timp ce stătea acolo clipind, Ariel îl îndemnă:

– Haide. Încearcă. Vezi dacă merge bine. Du-te.

– Păi… bine…

Practic împins pe bicicletă, Koi s-a urcat pe ea în timp ce ea privea. La început, s-a clătinat, dar și-a găsit repede echilibrul, iar bicicleta s-a mișcat atât de lin încât l-a uimit.

Uau.

Ochii lui Koi s-au mărit. Nu s-a putut abține să nu rămână cu gura căscată. După ani în care își forțase bicicleta veche să se miște, asta părea că alunecă prin aer. Era cu totul altceva.

– E totul bine?

Întrebă Ariel, în timp ce el se întorcea la ea. Koi dădu din cap, cu fața înroșită.

– D… Da. Dar… serios? Îmi dai asta? Pur și simplu?

– Da.

Înainte ca el să apuce să întrebe de ce, Ariel îi răspunse.

– Dacă te mai accidentezi cu rabla aia, nimeni nu va mai vrea să se alăture echipei noastre de majorete. Așa că, da. Pe termen lung, asta e mai ieftin.

– O…

Koi a înțeles imediat. Totuși, i se părea prea mult. Realizând cât de mult ținea Ariel la echipă, s-a simțit brusc rușinat că s-a alăturat doar din cauza notelor — după ce s-a chinuit atât de mult cu această decizie.

– Mulțumesc.

Abia a reușit să spună asta. Ariel a răspuns firesc:

– Nu contează! Nu e mare lucru.

Apoi, încrucișându-și brațele, a adăugat mândră:

– Chiar dacă ai un ardei iute atârnând între picioare, acum faci parte din echipă. Desigur că ne ajutăm reciproc.