Muyoon nu dorea nimic mai mult decât să rămână alături de Yu-Irim, dar timpul nu era de partea lui și erau prea multe lucruri de care trebuia să se ocupe.

Sarcinile pe care le pusese în mișcare îi scăpaseră deja din mâini, iar el investise prea mult în ele.

După transferarea lui Yu-Irim, care terminase tratamentul de urgență, la spitalul din cadrul Fundației Seogeum Group, Muyoon nu l-a putut vizita pentru o vreme.

Mintea lui era atât de preocupată de Yu-Irim, încât îi era greu să se concentreze pe orice altceva, dar se întâlnea cu oamenii în mod mecanic. Cu toate astea, în fiecare moment liber, primea informații despre starea lui Yu-Irim.

I s-a spus că era norocos pentru că temperatura trupului lui Yu-Irim scăzuse atât de mult, încât ar fi putut muri dacă ar fi întârziat puțin. Și Yu-Irim, ca și cum le-ar fi dovedit cuvintele, nu s-a trezit ușor.

– Domnule Yu-Irim.

– Domnule Muyoon…

Muyoon a auzit vestea trezirii lui Yu-lrim săptămâna asta. El s-a ridicat brusc în timpul unei mese aranjate cu liderii partidului, o întâlnire pe care o organizase cu greu. Deși ar putea fi o provocare să programeze o altă întâlnire, să vadă chipul lui Yu-lrim treaz era necesar pentru liniștea lui sufletească.

Când Muyoon a deschis ușa și a intrat, buzele lui Yu-Irim s-au încrețit la vederea feței lui Muyoon. Întins acolo, aparent lipsit de orice forță, de îndată ce Yu-Irim l-a zărit pe Muyoon, a zâmbit imediat.

Muyoon s-a apropiat de el și s-a uitat în jos la el. Era deopotrivă furios și ușurat. Nu știa cum să-și exprime sentimentele, așa că l-a privit în jos cu o expresie severă.

– De ce ai făcut asta?

– Abia m-am trezit… Trebuie să întrebi atât de înfricoșător?

Yu-Irim a râs nervos. Îi era greu să râdă și curând a expirat cu dificultate, ceea ce nu a determinat decât să alimenteze furia lui Muyoon. Perioada în care Yu-Irim nu s-a trezit a fost un iad și pentru Muyoon, temându-se că ceva ar fi putut merge prost. Nu se putea odihni, consumat de griji până când simțea că stomacul îi arde.

Muyoon a tras un scaun și s-a așezat, ținând strâns mâna lui Yu-Irim.

– Ce încercai să faci stând acolo?

– Ei bine, păi…

Yu-Irim nu a putut răspunde imediat și părea ruşinat. Muyoon și-a încruntat ușor sprâncenele și, văzându-i expresia, sprâncenele lui Yu-Irim s-au apropiat.

– Bine, o să-ți spun. Te rog nu te uita așa la mine.

Mâna caldă a lui Yu-Irim a atins fruntea lui Muyoon, netezindu-i ușor fruntea încruntată cu degetul mare. Muyoon a scos un oftat lung, îndepărtând mâna lui Yu- Irim și relaxându-și expresia încordată.

– Doar… Am avut febră, așa că am încercat să mă răcoresc.

– Îți dai seama cât de stupid a fost asta?

– Da… Nu mă gândeam să fac vreo prostie. Am prea mult atașament față de viață și mă iubesc prea mult ca să fac așa ceva. Nu era chiar așa. Doar că… de când ai spus că s-a terminat și ai dispărut, m-am simțit rău în fiecare zi. Dar în ziua aceea, mă durea capul în mod deosebit şi aveam o febră atât de mare, încât simțeam că mor… Nu mă puteam gândi decât la faptul că, dacă nu-mi scădeam febra imediat, puteam să mor…

Yu-Irim s-a uitat la Muyoon și a vorbit cu scuze și atenție, adăugând un mic “Îmi pare rău…” la sfârșit.

Văzând fața palidă a lui Yu-Irim, cu o expresie tristă, Muyoon nu a mai putut fi supărat.

– E în regulă.

– Mulțumesc. Nu îți mulțumesc pentru că mi-ai spus că e în regulă, ci îți mulțumesc… pentru că te-ai întors la mine. Când domnul Muyoon a spus că era sfârșitul, am crezut că s-a terminat, dar mă bucur că te-ai întors. Și dacă nu te-ai fi întors, aș fi putut muri.

Mâna lui Muyoon a atins fruntea lui Yu-Irim. Se simțea prea fierbinte, probabil din cauza febrei. Muyoon a frecat ușor fruntea lui Yu-Irim cu mâna.

– Dar de ce te-ai întors? a întrebat Yu-Irim, închizând ușor ochii ca și cum ar fi vrut să simtă atingerea lui Muyoon, iar în vocea lui se simțea o urmă de anticipare. Tremura și era ezitant, însă în vocea lui se simțea o oarecare speranță.

Dar când a deschis ochii din nou și s-a uitat în ochii lui Muyoon, expresia lui era ciudat de rigidă, ca și cum ar fi încercat să arate cât mai puțină anticipare posibil. Muyoon nu s-a putut abține să nu zâmbească puțin la expresia de pe fața lui. Se părea că emoțiile încâlcite erau oarecum descâlcite.

– Ei bine… Cred că am vrut doar să-l văd pe domnul Yu-Irim.

– Chiar te-ai întors doar pentru motivul ăsta? Nu că nu mi-ar plăcea. E plăcut să aud că ai vrut să mă vezi…

– Ei bine…

– Te rog să-mi dai un răspuns clar. Nu te învârti în jurul cozii.

Găsind adorabilă expresia lui ezitantă, Muyoon i-a sărutat ușor buzele. Ochii lui mari păreau și mai mari și adorabili. Ca ai unui iepure. Da, întins acolo cu fața lui albă și palidă, cu ochii mari ca și cum era surprins, arăta exact ca un iepure.

– Doctorul a spus că am răcit.

– Hmm… cred că nu a fost o alegere înțeleaptă.

– Nu, nu! Cred că mă simt mai bine acum. A fost o alegere bună pentru mine.

Yu-Irim a zâmbit și a întins mâna spre Muyoon, care s-a aplecat spre el. Buzele lor s-au atins ușor din nou. Buzele lui erau calde și dulci din cauza febrei. Nu trecuse mult timp de când își petrecuseră rutul împreună, dar părea o veşnicie de când nu se mai sărutaseră.

Limba lui Muyoon a lins mai întâi buzele lui Yu-Irim, cu precauție. Buzele lui Yu-Irim s-au despărțit cu o respirație fierbinte. Muyoon și-a strecurat ușor limba înăuntru, iar limba fierbinte și umedă a lui Yu-Irim s-a încolăcit ușor în jurul ei.

Se simțeau ca niște bomboane topite – suficient de dulci pentru a le determina buzele să freamăte, suficient de umede pentru a fi ușor lipicioase, iar limbile lor erau la fel de calde ca și cum ar putea provoca amorțeală. Și-au lins reciproc limbile de câteva ori. Sunetele umede au umplut camera de spital, iar trupul lui Muyoon era parțial întins peste Yu-Irim.

Și-au lins reciproc buzele și chiar și-au zgâriat ușor cerul gurii cu limbile. Când Muyoon a simțit că i se va topi talia din cauza senzației de gâdilat, s-a îndepărtat cu reticență de sărut.

– Muyoon, încă nu mi-ai răspuns corect de ce ai venit să mă cauți…

– Doar din impuls.

– Pot să… aștept ceva de la tine?

– Ei bine, am prea multe de rezolvat acum. Când trupul și mintea mea vor fi puțin mai relaxate, voi explica cum trebuie.

– Dacă răspunzi așa, nu pot să nu mă aștept la ceva…

– Ha, ha, ha!

Muyoon a râs din nou și a sărutat fruntea lui Yu-Irim. Yu-Irim se ținea de mâna lui Muyoon cu nostalgie, dar Muyoon nu avea prea mult timp. Încălcase o promisiune pentru a determina ca acest moment să se întâmple, dar nu putea să prelungească asta. Mai erau încă multe promisiuni și nu le putea încălca nici pe acelea.

Muyoon s-a uitat la ceasul de la încheietura mâinii și a mângâiat din nou ușor părul lui Yu-Irim.

– Ai grijă de tine și sper să te văd mai sănătos data viitoare.

– Bine… Așa voi face. Ai grijă la ieșire.

Yu-lrim i-a făcut cu mâna lui Muyoon cu o expresie ușor melancolică, iar Muyoon i-a făcut cu mâna înapoi, apoi a părăsit camera de spital.

Simțea de parcă i se luase o greutate de pe piept și se simțea mai încrezător în ceea ce urma să facă.

Se gândi la prima dată când îl văzuse pe Yu-lrim’s. Invidiase modul nonșalant al bărbatului de a privi lumea din jurul său, ca și cum nu-i păsa dacă ceilalți știau că este un Alfa sau dacă îl judecau fără motiv. Se întreba cum ar putea el să facă asta.

Muyoon simțea că îl vede din nou pe Yu-Irim pe care îl cunoscuse atunci. Nu omul care își pusese marcajul asupra lui, ci omul căruia nu-i fusese niciodată rușine să fie un Alfa.

Poate că avea nevoie de acest tip de reasigurare, motiv pentru care s-a dus să-l vadă pe Yu-Irim în acea zi.