Kouki, după ce fusese lăsat mut de prezența copleșitoare a unui bărbat care, în ciuda faptului că era incredibil de frumos, avea cea mai proastă personalitate, a rămas amețit o vreme, înainte de a-și reveni în simțiri.

Se uitase deja prin secţie. Probabil că era timpul ca Seo să fie disponibilă. A decis să se întoarcă la la etajul Departamentului de Investigații Criminale.

Cu acest gând, s-a adunat și s-a îndreptat spre intrarea de pe acoperiș. A deschis ușa pe care omul cu gunoiul o trântise și a început să coboare scările. Chiar în timp ce cobora, gândurile îi reveneau la acel bărbat. Impactul pe care bărbatul îl lăsase asupra lui Kouki fusese atât de puternic.

Deși nici înfățișarea, nici atitudinea, nici modul de a vorbi nu corespundeau rolului, un străin nu avea cum să aibă acces pe acoperiș. Deci acel bărbat trebuie să fie un ofițer de poliție. Această concluzie l-a lăsat pe Kouki cu un sentiment de apăsare.

Este într-adevăr în regulă ca un ofițer de poliție, care ar trebui să fie un model pentru cetățeni, să fie atât de lipsit de scrupule?

În timp ce își răspundea imediat la propria întrebare cu un “nu” categoric, a reapărut o amintire ciudată de mai devreme.

În acel moment – când vârful degetului bărbatului a atins ușor pieptul lui Kouki, un curent a părut să treacă prin tot trupul său. Totul a început din acel punct.

Nu era un șoc electric real. Pentru că dacă era, ar fi fost electrocutat, desigur.

Dar, de fapt, era ca și cum l-ar fi lovit un fulger, provocându-i o senzație de furnicături din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare.

Nu mai experimentase niciodată așa ceva.

La început, a crezut că era doar el. Dar și bărbatul care îl împunsese părea să fi observat ceva neobișnuit.

Imaginea bărbatului care își privea vârful degetului cu o expresie severă a revenit în mintea lui Kouki.

Sprâncenele lui subțiri, încruntate. Ochii lui îngustaţi, migdalați, priveau spre vârful degetului lui blond. Combinația buzelor sale subțiri, roșiatice, cu o țigară în ele avea o alură ciudat de seducătoare…

– Termină!

Kouki își scutură capul, încercând să înlăture imaginea persistentă a figurii brute, dar ciudat de atrăgătoare, a bărbatului.

Oricât de mult s-ar fi gândit la asta, nu putea să-și dea seama despre ce fusese vorba în acel șoc electric. Pentru moment, a decis să uite de acel om. Prioritatea era să se obișnuiască cât mai repede cu locul de muncă.

Spunându-și asta, Kouki s-a întors la Departamentul de Investigații Criminale de la etajul al doilea. Dar a înlemnit şocat la intrare. Omul pe care tocmai încercase să-l alunge din mintea sa se afla înăuntru.

(E de la Departamentul de Investigații Criminale?)

Bărbatul era îmbrăcat exact ca înainte – încă în haina sa modistă. Picioarele sale lungi, încălţate în adidași, erau aruncate pe birou, iar spătarul scaunului său de birou scârțâia sub greutatea posturii sale dezinvolte.

Pentru că toți ceilalți ofițeri purtau costume, manierele sale proaste și ținuta sa obişnuită l-au determinat să iasă și mai mult în evidență.

Faptul că bărbatul care arunca gunoiul era membru al Departamentului de Investigații Criminale era destul de șocant. Dar Kouki avea parte de încă o surpriză.

Biroul bărbatului era chiar lângă al lui.

Lui Kouki i se scurgea sângele de pe față la gândul că va trebui să stea lângă omul pe care voia să-l evite cu orice preț. Tocmai când simțea ghinionul, cineva i-a strigat numele:

– Kariya!

Când s-a întors încetișor spre voce, ochii lui s-au întâlnit cu chipul sever al comandantului grupei, Onizuka. Când Kouki plecase să exploreze stația, Onizuka fusese chemat de superintendent. Dar se părea că se întorsese între timp.

– Unde ai fost?

– Am cercetat secţia.

– Cercetare? Pe cont propriu?

Onizuka a mormăit suspicios, dar apoi a spus:

– Ei bine, în fine…

I-a făcut semn lui Kouki să se apropie. Simțind încă replicile întâlnirii de mai devreme, Kouki se îndreptă spre biroul lui Onizuka, încercând să pară cât mai calm, în ciuda senzației de furnicături de la ceafă.

– Honjou, vino și tu! a strigat Onizuka către altcineva chiar înainte ca şi Kouki să ajungă la birou. Kouki încremeni la auzul numelui.

Honjou – acesta era numele potențialului său partener.

Urmărind privirea lui Onizuka, Kouki l-a văzut pe bărbatul care lenevea coborându-și picioarele de pe birou și ridicându-se în picioare. Cu mâinile încă îndesate în buzunarele hainei sale de modă, el s-a apropiat cu nonșalanță și a stat lângă Kouki. Mâinile i-au rămas tot timpul în buzunare. Kouki a considerat că insolența bărbatului în fața unui superior era îngrozitoare. Dar pe Onizuka nu părea să-l deranjeze, deoarece s-a ridicat calm și s-a apropiat de ei.

– Acesta este Kariya, care a fost repartizat la Departamentul de Investigații Criminale începând de azi.

Bărbatul a răspuns prezentării lui Onizuka cu un simplu:

– Da, știu. El e începătorul, aşa e?

Tonul său era la fel de insolent ca și manierele sale, ceea ce îl enervează pe Kouki și mai mult.

– Ce?! Voi doi vă cunoașteți deja? a întrebat Onizuka pe un ton surprins.

Kouki, atent să nu facă contact vizual cu bărbatul de lângă el, a răspuns în timp ce privea drept înainte.

– Ne-am întâlnit mai devreme… pe acoperiș.

– Înțeleg. Asta face lucrurile mai ușoare. De azi înainte, Honjou Amane și Kariya Kouki, vă însărcinez pe voi doi să fiți parteneri.

“…”

Kouki se întoarse, uitându-se fix la bărbatul care era numai frumusețe, dar fără maniere.

(Acest tip este Honjou?!!)

Până în acest moment, creierul lui Kouki nu făcuse legătura între omul nepoliticos care stătea lângă el și Honjou pe care îl aștepta. Poate că nu fusese dispus să accepte realitatea dură și, în subconștient, refuzase să facă legătura.

Cu toate astea, în acest moment, evadarea din realitate nu mai era o opțiune.

“…”

În timp ce Kouki rămânea fără cuvinte, șocat, bărbatul a scos un “Ce?!” nemulțumit în fața lui.

– Ce naiba e asta? Știi că nu vreau să fiu partener cu nimeni, aşa e?

Auzind vocea joasă și intimidantă a bărbatului în timp ce vorbea cu superiorul, neîncrederea lui Kouki nu a făcut decât să se adâncească.

(La fel și eu – refuz categoric să fac echipă cu cineva atât de nepoliticos, de guraliv și complet inconștient de poziția sa. Gândul de a avea ca mentor pe cineva care nici măcar nu poate vorbi politicos este absurd. Vă rog, cruțați-mă!)

– Acesta este un ordin de la superiori. Tu, ca simplu detectiv, nu ai autoritatea de a refuza.

Intenționat sau nu, comandantul grupei a declarat acest lucru fără expresie.

– Cred că glumești.

Omul – Honjou Amane și-a schimbat expresia și a făcut un pas înainte. Când s-a apropiat de comandantul de grupă, acesta din urmă l-a împins înapoi cu o mână. În ciuda rezistenței lui Honjou de a înainta din nou, comandantul de grupă i-a înfipt un deget gros chiar în nas.