– Dacă… a fost într-adevăr o crimă, dar ei o acoperă ca pe un accident sau o sinucidere, astfel încât vinovatul să poată continua să trăiască fără pedeapsă… Shou, căruia i s-a luat voința, trebuie să fie atât de supărat…

Mușcându-și buza, Sumire a scos un geamăt dureros.

– Nu pot ierta asta.

– Așa simțim și noi. Vrem să rezolvăm supărarea lui Shou, dacă este posibil. Și pentru asta, avem nevoie de cooperarea ta.

“…”

– Sumire, vrei să cooperezi cu noi? Dacă putem obține lista clienților lui Shou, îi putem contacta pe toți cei cu care a avut legătură și le putem verifica alibiurile. Mai devreme sau mai târziu, am putea fi capabili să identificăm vinovatul.

Sumire și-a coborât treptat privirea. Profilul ei arăta frământările interioare.

Desigur. Asta ar însemna să-și trădeze șeful. Dacă era descoperită, consecințele nu erau ușoare. Și probabil că simțea un sentiment de obligație după ce doamna îi asigurase locuința și mijloacele de trai în tot acest timp.

Bordelurile nu oferă doar cazare și masă pentru gazdele lor. De asemenea, gestionează cu strictețe lucruri precum utilizarea obligatorie a prezervativului pentru a preveni sarcinile nedorite și bolile cu transmitere sexuală, protejând astfel trupurile gazdelor. Fiind ea însăși o fostă gazdă, era de înțeles că Sumire ar simți o datorie de recunoștință față de doamnă, care a acționat în esență ca o figură parentală.

Dintr-o dată, Kouki a apucat mâna lui Sumire, strângând-o cu putere. Era ca și cum ar fi încercat să îi alunge angoasa. Privind-o cu o privire neclintită, el a implorat-o:

– Te rog. De dragul lui Shou, vă rugăm să cooperați cu noi.

După ce a privit pentru o clipă trăsăturile rafinate ale lui Kouki, umerii lui Sumire s-au prăbușit.

– Am înțeles. Aș vrea să-l răzbun și pe Shou, dacă a fost ucis cu adevărat. Voi face cumva rost de lista clienților.

– Vom păstra lista strict confidențială și ne vom asigura că nu veți avea probleme, a jurat solemn Kouki, strângându-și strâns mâna de a ei.

– Mulțumesc.

Obrajii lui Sumire roșiseră ușor.

– Asta este adresa mea de e-mail.

Luând cardul oferit de Kouki, Sumire l-a băgat cu grijă în geanta ei.

– Ar trebui să plec. Doamna mi-a cerut să fac o afacere.

Înclinându-și capul, i-a făcut un semn ușor din cap și lui Amane, care stătea la distanță. Apoi s-a grăbit să plece.

Urmărindu-i figura în retragere, Kouki s-a apropiat de Amane, cu smartphone-ul în mână. Amane știa că acesta era momentul să îl laude. Dar nu se putea hotărî să o facă din toată inima. A întrebat doar tranșant:

– Ce te-a determinat să crezi că poți reuși asta?

“Poți să mă lași pe mine să mă ocup de asta?”

Asta spusese Kouki mai devreme. După expresia și tonul lui de atunci, Amane simțise o încredere subtilă în el. Și într-adevăr, Kouki reușise să o convingă pe Sumire.

– Nu am avut încredere deplină. Dar când doamna și Honjou-san vorbeau, am observat-o uitându-se la mine de câteva ori. Am avut o intuiție personală că ea ar putea avea unele sentimente cu privire la moartea lui Shou. Și după ce am aflat că și ea era o Omega Rătăcitoare…

– Așa că te-ai gândit că ai putea profita de asta pentru a o determina să coopereze.

– Nu este o metodă tocmai lăudabilă…

Spunându-i pe nume pentru a crea familiaritate, arătându-i fotografia cadavrului pentru a o șoca, divulgând informația că încercau să ascundă totul sub preș ca fiind un accident sau o sinucidere pentru că Shou era un Omega Rătăcit – Amane putea vedea cum Kouki manipulase cu abilitate indignarea lui Sumire în calitate de coleg Omega.

(Acest tip este destul de viclean.)

Dar cel mai important era, probabil, faptul că a apucat-o de mână în timp ce o privea în ochi. Amane bănuia că Sumire îi aruncase priviri lui Kouki în camera doamnei, nutrind deja un oarecare interes pentru el.

Iar Kouki profitase cu nerușinare de asta.

Numai un bărbat binecuvântat cu o înfățișare excepțională și cu experiență în relația cu femeile ar putea reuși un asemenea truc.

Tipul ăsta chiar știe cum să provoace femeile să plângă.

– Casanova! mormăi Amane în sinea lui.

ca şi cum că nu a auzit clar, Kouki a întrebat:

– Pardon?

– Îți făceam un compliment.

Zâmbetul drăguţ și ucigător de pe chipul lui Kouki strălucea puternic. Era aproape orbitor de strălucitor.

– Poți, te rog, să mai spui o dată? Nu am reținut.

Amane a respins cu răceală cererea nerăbdătoare a lui Kouki.

– Lista nu este încă în mâinile noastre. Nu putem lăsa garda jos până când nu sosește.

 

***

 

Fidel promisiunii, telefonul lui Kouki a vibrat cu un e-mail de la Sumire puțin peste 3 ore mai târziu, în jurul orei 16:00.

După ce au părăsit Kamokuriya, Amane și Kouki s-au întors la locul morții lui Shou, despărțindu-se pentru a efectua o nouă rundă de interviuri în zona înconjurătoare.

Vizitând magazinele și clădirile mixte pe care le găsiseră neocupate anterior, au întrebat dacă cineva a auzit zgomote sau țipete suspecte, sau a văzut persoane suspecte, în jurul orei estimate a morții.

Cu toate astea, fiind ora 4 dimineața, nu au putut aduna nicio informație notabilă.

Simțindu-se un pic dezamăgit de efortul inutil, Kouki a rămas nemișcat la intrarea în clădire.

Acum că se gândea la asta, fuseseră în continuă mișcare încă de dimineață, fără să aibă timp să își tragă răsuflarea. În afară de apa minerală ocazională pentru a se rehidrata, nu luaseră nici măcar o masă adecvată. Nu era de mirare că se simțea epuizat.

Chiar în acel moment, telefonul său a sunat. E-mailul mult așteptat de la Sumire conținea o fotografie – o pagină din ceea ce părea a fi un registru al clienților, cu numele și datele de contact vizibile.

Trimițându-i rapid lui Sumire un mesaj de mulțumire, Kouki l-a sunat pe Amane, de care se despărțise.

– Sumire a trimis lista.

– Bine, mă îndrept acum spre parcare. Hai să ne întâlnim în mașină.

– Am înțeles.

Încheind apelul și punându-și telefonul deoparte, Kouki a început să meargă spre parcarea unde lăsase mașina. Pașii lui grei de altădată se simțeau acum un pic mai ușori – nu doar din cauza listei, ci poate și din cauza unei schimbări subtile în relația lui cu Amane.

Comparativ cu prima lor întâlnire dezastruoasă de alaltăieri și cu tratamentul rece al lui Amane de ieri, acesta era cu siguranță un progres.

Desigur, Kouki știa că mai era un drum lung de parcurs. Ca o pisică sălbatică de munte, Amane s-ar fi înfoiat și ar fi șuierat în semn de avertizare la cea mai mică pătrundere pe teritoriul său. Cu colții lui ascuțiți și ghearele lui, Kouki nu-și putea permite să lase garda jos.

La început, își blestemase soarta de a fi însărcinat cu un astfel de partener.

Violent, guraliv, capricios și complet lipsit de cooperare sau de abilități sociale – singura calitate salvatoare era aspectul lui Amane.

Îndurând insultele nesfârșite ale lui Amane de “puști” și “greutate moartă”, și fiindu-i spus fără menajamente că nu va rezista nici trei zile, Kouki a simțit atât enervare, cât și o determinare încăpățânată de a-i dovedi că se înșeală.

La urma urmei, cu cât obstacolul era mai înalt, cu atât avea tendința să ardă mai puternic.

Într-o zi, îl va determina pe Amane să-l recunoască drept partener, indiferent de situație.

În timp ce această ambiție era alimentată în secret, cazul le-a căzut în brațe în a treia zi.

Părea să fie primul caz real pentru începătorul Kouki.

Cadavrul descoperit era cel al unui băiat de 17 ani care lucra la un bordel din cartierul roșu. Cauza decesului era o cădere de pe o punte pietonală.

Accident, omucidere sau sinucidere – înainte de a se putea stabili, Kouki a simțit că superiorii înclinau deja spre concluzia că era un accident.

Suspicios, el a investigat pe cont propriu. A aflat că băiatul decedat era un ” Omega Rătăcitor”.

Kouki știa de existența unor astfel de oameni în teorie. Dar asta era prima dată când întâlnea unul.

În mașină, Kouki era șocat să-l audă pe Amane explicând ciclul negativ din jurul “Omega Rătăcitori”.

Kouki trăise fără să se gândească prea mult la sistemul de caste din societate, mulțumindu-se cu statutul său de Alfa. Dar acum își dădea seama că era doar aroganță. Dacă ar fi rămas într-o societate centrată pe Alfa, poate că nu ar fi înțeles niciodată.

Chiar și numai această constatare l-a determinat să simtă că decizia sa de a deveni detectiv nu era o greșeală.