Ah, Dane!

Deodată, cineva a vorbit, iar Grayson și-a întors capul. Dane stătea la intrarea în vestiar și îl privea. Când Grayson s-a întors, privirea lui Dane l-a urmat, urmărindu-i spatele înainte de a părea să rătăcească fără țintă. Realizând că privirea lui își pierduse concentrarea, Grayson a zâmbit și l-a salutat.

– Salut, Dane…

– Hai să vorbim puțin.

Înainte ca şi Grayson să apuce să termine propoziția, Dane a vorbit brusc, apoi s-a întors pe călcâie și a pornit în pas alert. Grayson a înclinat capul, apoi și-a pus tricoul înapoi, fredonând o melodie în timp ce îl urma, cu pași lenţi și relaxați.

– Ce s-a întâmplat?

Odată ce au ajuns în spatele clădirii, singuri, Dane a adus imediat subiectul în discuție. Grayson s-a scărpinat în ceafă și a răspuns.

– M-am întâlnit cu un hoț…

– Și unde l-ai întâlnit pe hoțul ăsta?

Dane îl întrerupse din nou pe Grayson. Grayson, încă scărpinându-se în cap, se uită în jos la el. Era greu de descifrat reacția lui Dane. Ce însemna expresia aceea?

“Când ai îndoieli, schimbă subiectul.”

– Ce mai face Darling?

Grayson încercă să devieze conversația, urmând lecțiile din copilărie, aducând în discuție cel mai ușor subiect pentru a atrage atenția lui Dane. Dar, în loc să lase lucrurile aşa, Dane se încruntă și îi aruncă o privire enervată.

– Răspunde la întrebare. Unde l-ai întâlnit pe hoțul ăsta?

După întrebările repetate, Grayson a tăcut. De data asta, Dane nu a așteptat să vorbească, deducând rapid situația.

– S-a întâmplat în parcarea motelului, nu-i așa?

Grayson nu a răspuns. A clipit și s-a uitat fix la Dane. Efortul său de a înțelege sensul din spatele întrebării era evident, dar Dane a suspinat adânc, coborând capul.

– Ţi-am spus că nu e nevoie să mă mai conduci. Nu sunt o femeie care are nevoie de paznic.

Ultima parte era plină de enervare, ceva alături de care Grayson nu era obișnuit. În trecut, când conducea pe cineva, nu avusese niciodată un incident ca acesta, deși se prefăcuse pentru efect – pentru a atrage atenția celuilalt. Toți se agitau în jurul lui, încercând să aibă grijă de el, fără să reacționeze astfel, arătându-și disconfortul.

“De ce e supărat?”

Confuz, Grayson a ajuns rapid la o concluzie plauzibilă. Poate că Dane se simțea responsabil pentru ce se întâmplase. Poate că, din vinovăție, era enervat.

– Mă simt bine.

– Eu nu mă simt bine.

Dane a replicat imediat la cuvintele lui Grayson, apoi a făcut o pauză, ca și cum s-ar fi gândit, cu fața strâmbă de enervare, înainte de a mormăi pentru sine.

– Oricum, nu mai trebuie să vii la motelul meu…

– Eu? Să nu mai vin? De ce?

Brusc, Grayson îi surprinse cuvintele, întrebându-l cu un ton curios. Dane, care își freca fruntea, se opri și îl privi. De data asta, Dane părea confuz, ca și cum nu înțelegea.

– Ți-am spus că, atâta timp cât suntem împreună, nu mă voi duce la club şi nu mă voi întâlni cu nimeni altcineva. Așa că acum nu mai ai niciun motiv să vii la motelul meu.

– O să vin totuși.

Răspunsul firesc al lui Grayson îl determină pe Dane să ezite pentru o clipă. Grayson adăugă cu entuziasm:

– Nu pot să te las singur într-un loc atât de periculos. Voi merge cu tine în fiecare zi când termini munca.

– Nu ți-am spus că nu am nevoie de paznic?

Enervarea crescândă din vocea lui Dane devenea evidentă. Nu era obișnuit cu o relație atât de serioasă. Alții ar fi numit-o o relație, dar pentru Dane era doar enervantă. De aceea nu a avut niciodată o legătură profundă cu cineva până atunci.

– Totuși, vreau să te conduc eu.

Cuvintele încăpățânate ale lui Grayson l-au determinat în cele din urmă pe Dane să-și piardă răbdarea.

– O să spionezi cu cine mă întâlnesc sau nu, aşa e? a strigat Dane, cu voce plină de furie. Grayson scutură imediat din cap.

– Știu că nu ești genul care să-și încalce promisiunile.

– Și?

Dane strânse pumnul, gata să-i arate lui Grayson că, dacă el credea că era cineva pe care trebuia să-l protejeze, se înșela amarnic. Așteptă, cu mușchii încordați, dar, spre surprinderea lui, Grayson a dat un răspuns neașteptat. Privind în altă parte, părând oarecum ruşinat, ezită înainte de a vorbi.

– Eu doar… vreau să mai stau puțin cu tine, atâta tot.

Dane se opri, uimit de cuvintele neașteptate. “Tipul ăsta mă minte din nou?” Nu-și putea ascunde suspiciunea în timp ce se uita la Grayson, care doar clipea înapoi la el fără expresie.

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Era o situație neobișnuită pentru Dane, care nu răspunse imediat.

– De ce?

Dane, cu o încruntare, nu putu decât să mormăie acest cuvânt. Grayson înclină capul, un zâmbet blând apărându-i pe buze.

– Pentru că sunt fericit când sunt cu tine.

De parcă nici el nu era sigur, vocea lui se ridică ușor la final. Dane își încruntă sprâncenele și îl privi fix, parcă întrebându-l:

– Ce înseamnă asta?

Grayson fredonă pentru o clipă, apoi explică.

– Ca și cum… inima îmi bate mai repede, picioarele îmi sunt ușoare, vârfurile degetelor îmi furnică și vreau să fiu bun cu toată lumea.

Grayson enumeră senzațiile pe care le simțea, zâmbind larg.

– Asta înseamnă fericire, aşa e?

Hm!

Dane clipi surprins. Pentru prima dată, zâmbetul lui Grayson nu părea forțat. Îl văzuse mereu zâmbind nepotrivit sau fals, dar acum părea…

Ca cineva care înțelegea cu adevărat fericirea.

Nu voia să creadă, dar Dane nu putea scăpa de sentimentul că poate Grayson știa ce înseamnă să te simți așa.

– Cred că e ceva similar.

A adăugat el încet, nesigur, pentru că, la urma urmei, cum putea fi sigur el însuși de fericire?

“Cred că nu voi fi niciodată un profesor bun”, se gândi Dane cu amărăciune, simțind o durere de cap care îi apărea brusc. În orice caz, era vina lui că Grayson se rănise. Îi spusese în repetate rânduri să nu-l mai urmărească, așa că, strict vorbind, nu era responsabil. Dar nu putea ignora ceea ce apăsa pe sufletul lui.

“Chiar dacă îi spun să nu mă urmărească, nemernicul ăsta se va agăța de mine fără rușine.”

Singura modalitate de a scăpa de el acum era să aștepte să treacă trei luni. Mai erau încă aproximativ două luni și jumătate.

Atunci, poate…

Respiră, inspiră adânc înainte de a lua o decizie. Deodată, își dădu seama cât de des suspinase de când îl întâlnise pe Grayson Miller. Dar, oricât de mult își dădea seama de asta, nu se putea opri. Inspiră adânc încă o dată și expiră, deschizând în sfârșit gura.

– Bine, hai să locuim împreună.

În acel moment, Grayson a tras aer în piept, de parcă era pe punctul de a țipa, dar înainte să apuce să o facă, Dane a adăugat calm, ca și cum i-ar fi tăiat entuziasmul.

– Mă voi muta în casa ta. Dar numai pentru perioada rămasă. După trei luni, totul se va termina.

– Bine.

– Să nu mă mai urmăreşti!

– Desigur, nu o voi face.

Grayson răspunse fără ezitare. Cum se lipise de el ca o gumă, putea să aibă încredere în cuvintele lui? Dane încă mai avea unele îndoieli, dar pentru moment, nu avea de ales decât să-l creadă.

Tocmai când era pe punctul de a se întoarce și a intra, se opri brusc, un gând trecându-i prin minte, și se întoarse să-l privească.

– Spune-mi adevărul. Cum de mă găsești mereu?

Grayson, care îl urma, zâmbi imediat și răspunse vesel.

– Am pus un dispozitiv de urmărire în mașina ta.

– Ah!

Dane a scos un suspin obosit, dar asta era tot. Scuturând capul cu neîncredere, a început să meargă din nou, Grayson urmându-l cu entuziasm.

“Oare acest nemernic s-a rănit intenționat?”

Gândul îi trecu brusc prin minte lui Dane, dar îl alungă repede. Nu era posibil să fi mers atât de departe. Deocamdată, nu avea de ales decât să creadă asta.

Mai târziu în acea noapte, Dane, împreună cu Darling, au intrat în conacul lui Grayson.