Un alt zgomot puternic a răsunat. Dane a privit îngrijorat în direcția fumului. Părea că nişte bombe erau detonate în interiorul clădirii, deoarece fumul se ridica din același loc pentru a doua oară. Oamenii care lucrau în apropierea străzii aglomerate, nu prea departe de acolo, erau văzuți acoperindu-și gura cu batiste sau haine de exterior în timp ce fugeau. Dane a sunat imediat la pompieri.

– Există un dispozitiv exploziv, vă rog să interveniți imediat. Adresa este…

Apoi a solicitat trimiterea unei echipe de geniști, anticipând existența altor bombe, înainte de a închide brusc telefonul. Tocmai când era pe punctul de a intra în clădire, brusc, cineva l-a apucat de braț din spate. Luat prin surprindere de strânsoarea puternică, Dane s-a clătinat și era tras înapoi. Întorcând capul, fața i s-a contorsionat de furie. Un bărbat cu fața palidă respira greu și se uita în jos la el.

– Ce faci, ești nebun?

Dane se uită la Grayson Miller cu sprâncenele încruntate. “Ce face omul ăsta?”

– Dă-mi drumul.

Încercă să scape de mâna care îl ținea, dar nu reuși. După câteva încercări, Dane, incapabil să-și ascundă enervarea, spuse aspru:

– Dă-mi drumul, ce faci?

– Ce faci? a ţipat Grayson înapoi. Strigătul brusc determină ca urechile lui Dane să ţiuie și, tocmai când era pe punctul de a riposta, Grayson continuă repede:

– E o bombă! Îţi trece prin cap să intri acolo acum?

Fața lui era palidă ca a unei fantome, de parcă Dane ar fi putut să fie rupt în bucăți chiar în fața ochilor lui.

Dane, care îl privea în tăcere pe Grayson, a vorbit în cele din urmă:

– Cineva trebuie să o facă.

– De ce trebuie să fii tu?! Așteaptă să sosească experții în bombe…

– Eu trebuie să o fac.

Dane îi întrerupse cuvintele lui Grayson. Grayson se opri pentru o clipă.

– Poftim?!

După o clipă de tăcere, Dane a continuat:

– Am mai manipulat explozibili. Am făcut-o de mai multe ori în cadrul unui program din armată. Așa că dă-mi drumul, e problema mea.

Grayson încercă să-i țină brațul cu și mai multă forță, strângându-l acum dureros. În timp ce Dane se strâmbă de durere, Grayson ezită, dar nu-și slăbi strânsoarea.

– De ce trebuie să o faci tu?

Grayson nu înțelegea. Nu era evident? Clădirea continua să explodeze și să ardă, iar el voia să intre acolo singur?

– De ce ai face asta?! Poţi muri!

În ciuda avertismentelor repetate, expresia lui Dane a rămas neschimbată. El s-a uitat înapoi, parcă spunând:

– Ce vrei să-mi spui?

În cele din urmă, Grayson a ezitat.

– Nu ți-e frică de moarte?

Ezitant, Dane a răspuns calm:

– Mi-e frică.

– Dar de ce…

Când Grayson era pe punctul de a continua, a suspinat profund și și-a acoperit fața cu mâna. Situația era de neînțeles. Confuz, a rămas acolo, privindu-l pe Dane care a vorbit în cele din urmă:

– Ai o familie numeroasă, nu-i așa?

– Șase frați și surori.

Grayson răspunse fără tragere de inimă. Ce însemna această întrebare? În timp ce se gândea, fața lui Dane îi intră în câmpul vizual. Un zâmbet slab apăru pe fața lui, de obicei indiferentă. Surprins, Grayson rămase cu privirea fixă, în timp ce Dane îi șopti:

– Oameni ca tine nu ar trebui să moară, așa că o fac eu.

Grayson rămase fără cuvinte, cu mâna înlemnită. Dane îi eliberă ușor mâna. De data asta, se desprinse ușor, iar Dane zâmbi, un zâmbet calm pe care nu-l arătase niciodată înainte. Întorcându-se, îl lăsă pe Grayson fără cuvinte.

– Sunt singur, așa că e bine.

– Da…

Grayson încercă să-i strige numele, dar Dane se întorsese deja. Dispăru repede în clădire. Grayson nu-l mai putea reține.

Explozia continuă. Nu era clar dacă era sunetul bombelor care explodau sau al clădirii care se prăbușea. În mijlocul zgomotului terifiant amestecat cu țipetele oamenilor, Grayson stătea acolo, amețit.

Ce se întâmplase?

În ciuda eforturilor sale de a gândi, era imposibil. Mintea lui era confuză, incapabilă să judece clar. Cerul plin de fum încetinea trecerea timpului și nici măcar nu putea spune cât timp stătuse acolo. Doar privea. Oameni în uniformă care treceau în grabă, oameni care strigau în timp ce treceau.

Dane Striker, care încă nu ieșise.

Cum putea să facă așa ceva?

Oricât s-ar fi gândit, nu putea înțelege. Știind că ar putea muri, totuși a intrat? De bunăvoie?

Chiar dacă nu era la muncă, nu era o situație în care trebuia să intre din cauza meseriei, riscându-și viața zadarnic. De ce?

Era a doua oară când vedea un astfel de comportament. Joshua Bailey își riscase viața pentru Chase, fratele lui Grayson, în ciuda faptului că nu avea nicio garanție.

Dar ei erau iubiți. Grayson putea accepta într-o oarecare măsură asta, să iubeşti într-atât încât să fii dispus să sacrifici viaţa, chiar dacă nu înțelegea asta.

Dar pentru Dane era altfel. Pentru Dane nu era vorba de iubire. Nici măcar de o cunoștință. Să intre în clădirea aceea pentru niște străini? Să-și riște viața?

Nu avea sens; astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple…

Grayson era încă tulburat, privind doar clădirea în flăcări. Fumul negru se transformă într-un nor uriaș, acoperind întregul cer.

Au trecut câteva ore până când Dane a ieșit din clădire. Avea părul ars și fața acoperită de funingine, respira greu, dar, din fericire, era nevătămat, iar un alt pompier îl susținea.

– Noroc că nu mai erau bombe.

Ezra vorbi pe un ton certăreţ.

– Ce era în capul tău să intri acolo cu mâinile goale? Ce ai fi putut face?

Dane a răspuns calm la întrebarea evidentă.

– Poate că erau materiale de birou, cum ar fi cuțite sau unelte, sau cel puțin aș fi putut ajuta la localizarea bombei.

– Nu mai face lucruri periculoase.

Ezra l-a lovit cu putere pe spate, apoi l-a împins în ambulanță. Rămas singur, Dane tușea din când în când în timp ce bea apa oferită de paramedic. Stătea acolo, hidratându-și continuu gâtul, care îl durea. După ce a terminat o sticlă și era pe cale să deschidă alta, o umbră s-a întins deasupra lui. Dane a ridicat privirea și a râs.

– Încă nu ai plecat?

Grayson îl privi cu o expresie indiferentă. Era o reacție foarte ciudată, având în vedere că de obicei glumea. Nedumerit, Dane clipi încet, iar Grayson vorbi în sfârșit, după o lungă tăcere.

– Ai stricat întâlnirea.

Vocea liniștită era în contrast puternic cu strigătele sale anterioare. Dane se simți ciudat.

– Da, îmi pare rău.

Ca de obicei, își ceru scuze imediat și zâmbi firesc.

– Să o luăm de la capăt. Când ar trebui să o facem?

Grayson tăcu din nou. La ce se gândea? Deodată, Dane își aminti. Grayson Miller era întotdeauna un om atât de enigmatic?

– Mai târziu.

Grayson a ezitat puțin înainte să răspundă.

– Mai târziu, când voi vrea eu.

Era o promisiune simplă. Dane ridică din umeri și răspunse:

– Cum dorești.

Grayson îl privi pe Dane îndelung, apoi se întoarse. Fără să-și ia rămas bun, plecă cu pași grei. Dane îi urmă silueta îndepărtându-se pentru o clipă, apoi își mută privirea și bău mai multă apă. Dincolo de fumul care se ridica, soarele apunea.