Grayson părea că voia să-l apuce pe Dane de guler, dar desigur că nu a făcut-o. În acel moment, o parte a scării s-a prăbușit cu un zgomot puternic. El stătea nesigur pe treptele de la jumătatea scării și s-a uitat în jos, iar în fața lui a apărut un spațiu întunecat și gol. Dane a profitat de ezitarea lui Grayson pentru a fugi pe hol. Grayson nu a avut de ales decât să înjure scurt și să pornească din nou în urmărirea lui.

Când aproape terminase de căutat la etajul al doilea, a auzit brusc o voce din stația radio. Era vocea lui Wilkins.

– Dane, Dane! Te simţi bine? Nu l-ai găsit încă?

– Îl caut. E la etajul al doilea.

– Stai puțin! Charlie ar trebui să fie în pod!

O voce de bărbat îl întrerupse brusc. Grayson se gândi, văzând spatele lui Dane, care se oprise din alergat. E terminat, probabil asta gândește acum.

Decise că era timpul să se întoarcă și se pregăti să se retragă, dar Dane îl întrebă brusc.

– Unde e podul?

“Despre ce vorbești?”

Grayson se încruntă și îl privi. Nu-i putea citi expresia feței, pentru că era cu spatele, dar simțea clar că Dane nu avea de gând să renunțe.

– În tavan… Trebuie doar să apeși butonul… Charlie urca des acolo?

– Da, da, l-am antrenat să urce imediat când se întâmpla ceva înfricoșător. De exemplu, dacă intra un hoț și îl omora pe Charlie. Sau dacă se speria și ieșea afară și se pierdea…

Bărbatul întrebă urgent, cu vocea plină de suspine.

– Poți găsi mecanismul, aşa e? Charlie este încă în viață…

El continua să vorbească, dar Dane închise radioul cu severitate. Nu știa dacă nu voia să-i audă plânsetele, dacă era presat de timp sau ambele, dar știa exact ce urma să facă în continuare.

“Nu pot face asta.”

– Hei, oprește-te acum…

– Miller!

Tocmai când era pe punctul de a spune că nu va merge mai departe, Dane l-a strigat brusc pe nume. El, care alergase înainte fără să se uite înapoi, s-a întors pentru prima dată spre Grayson și i-a spus:

– Pleacă. Nu trebuie să rămâi aici. Ești doar o pacoste.

Desigur că asta intenționase să facă. Era suficient că ajunsese până aici, iar Grayson făcuse destul. Cu toate astea, când era primul care a spus asta, Grayson s-a simțit prost. Desigur, probabil din cauza tonului acela neplăcut și neschimbat.

– Dar tu?

A încercat să spună: “Ai de gând să sari în focul ăla ca să salvezi un câine care e mort?”, dar nu mai era timp pentru asta. Dane a dispărut în fumul negru fără să răspundă.

Rămas singur, Grayson clipi nedumerit înainte de a-și reveni în fire la sunetul puternic al unei “pocnituri”. Din nou, o parte a casei se prăbușise.

Era deja imposibil să-l urmărească pe Dane. Desigur, nu avea nicio intenție să facă asta. A rămâne în această situație periculoasă era sinucidere curată. Era imposibil ca Dane să nu știe ceea ce știa Grayson, care era doar un începător.

O să o facă cu grijă.

Grayson s-a gândit la asta și s-a retras imediat. Oamenii au o teamă fundamentală de moarte. Același lucru este valabil și pentru frica de durere. Dane nu ar fi putut să o evite, așa că ar fi abandonat câinele și ar fi ieșit imediat. La urma urmei, propria lui viață era cel mai prețios lucru.

În momentul în care s-a întors, și-a amintit pentru o clipă ce spusese Wilkins despre a nu ieși niciodată singur, dar a șters imediat acest gând din minte. S-a gândit că Dane va ieși oricum după el, așa că probabil asta era tot.

Grayson nu a mai ezitat, în timp ce flăcările se înălțau din toate părțile, și a fugit afară fără niciun regret.

Wilkins stătea în același loc, privind cu îngrijorare casa în flăcări. Flăcările înghițeau casa ca un val uriaș, iar lumina roșie care se revărsa prin fereastră părea focul iadului. Nu era prima dată când se confrunta cu o astfel de situație, dar, întrucât era ceva care îi punea viața în pericol, nu putea să nu se simtă neliniștit. Chiar și Wilkins, care era responsabil de operațiunea de la fața locului, era nedumerit în privința a ceea ce se întâmpla, deși părea că trecuse mult timp de când Dane intrase acolo. A oprit chiar și radioul și s-a întrebat ce gândea Dane.

– Charlie, Charlie…

Bărbatul continua să plângă, strigând numele câinelui. Și el era trist, dar nu putea să-l certe. Doar îi mângâie umărul în tăcere, iar brusc o umbră umană apăru în flăcări.

– Dane?

Când Wilkins îi menționă imediat numele, bărbatul se uită și el surprins în aceeași direcție. Fiecare aștepta ca el să iasă din flăcări, sperând să fie persoana pe care o așteptau, dar bărbatul care își scoase masca era cineva pe care nu se așteptau să-l vadă.

– Miller!

– Dar Charlie?

Grayson a răspuns la strigătele care au venit aproape simultan, scoțându-și casca și dându-și părul pe spate.

– Nenorocitul ăla a intrat înăuntru să caute câinele.

– Poftim?!

Wilkins a strigat șocat. Bărbatul i-a răspuns ca un glonț.

– Deci încă nu l-ai găsit pe Charlie? Unde v-ați despărțit? Ai auzit tot ce am spus, aşa e? Am spus că Charlie se ascunde în pod, dar radioul s-a oprit…

– Oprește-te! Taci!

Incapabil să suporte cuvintele care continuau să curgă, Wilkins a strigat. Bărbatul care plângea și țipa până atunci s-a oprit brusc din plâns și a deschis ochii mari. Wilkins l-a lăsat în pace și s-a întors din nou către Grayson și l-a întrebat urgent.

– Dane a intrat în interior? Să caute câinele?

Urmărind vocea care părea șocată, Wilkins l-a privit pe Grayson de sus până jos și și-a fixat privirea pe fața lui.

– Dar de ce ai ieșit singur? V-am spus să rămâneți împreună! Cum ai putut să-ți părăsești partenerul și să ieși singur? Cum? Ți-au căzut picioarele?

Părea sincer enervat. În această situație, nu ar fi existat niciun pompier care să-și abandoneze colegii și să fugă singur. Grayson i-a răspuns lui Wilkins, care aștepta un răspuns, cu același zâmbet ca înainte.

– Am plecat pentru că mi-a spus să plec, deoarece eram doar o pacoste. Nu pot refuza cererea cuiva.

– Poftim?!

Wilkins a răspuns cu o pauză, părând oarecum agitat. Fața lui, larg deschisă și palidă, era plină de confuzie, uimire, dispreț și alte emoții negative.

– Ce s-a întâmplat? Vrei să spui că Dane e singur acolo?

Ezra, care a auzit povestea târziu, a strigat șocat. Pe măsură ce sosise sprijinul de la o altă stație de pompieri, cealaltă parte părea să fi terminat de stins focul, iar pompierii care aveau ceva timp liber se adunau în fața casei. Wilkkin era furios și trebuia să spună că, dacă spunea asta, ar fi putut fi acolo. Nu era supărat doar pe Ezura.

– Era ridicol că ai fi pompier! Eram împotrivă de la început! Știam cu toții că nu vei reuși!

În ciuda protestelor, Grayson încă zâmbea. Expresia lui era neschimbată ca o mască, aproape ca și cum îi ironiza pe ceilalți. Dane a ridicat din umeri și i-a întrebat pe pompierii care se enervau din ce în ce mai tare și țipau la el.

– Știu că sunteţi colegi, dar dacă sunteți atât de îngrijorați, n-ar trebui ca cineva să intre și să-l scoată pe puştiul ăla, în loc să vă adunați în jurul meu și să mă criticați?

– O să o fac fără să-mi spui tu, ticălosule!