Din nou, se afla singur în întuneric. Simțind acea senzație cunoscută, Dane rămase nemișcat și privi încet în jur. De parcă ar fi așteptat o singură rază de lumină care să-l călăuzească, ca și înainte.

Așteptările lui nu erau dezamăgite. La o oarecare distanță, putea vedea o lumină palidă. Dane a făcut un pas înainte și s-a apropiat încet de ea. Deodată, s-a simțit ciudat. Dane, care privise inconștient în jos, a petrecut mult timp examinându-și picioarele și mâinile mici. Realizând că era încă un copil cu nasul murdar, când a ridicat capul, o formă diferită de cea pe care o văzuse înainte i-a intrat în câmpul vizual.

O femeie stătea în fața lui. Era un chip pe care Dane îl cunoștea. Chiar chipul pe care credea că nu-l va mai vedea niciodată se afla în fața lui. Pașii lui încetinară treptat. Părea să simtă frică. În timp ce ezita, incapabil să se miște pripit, femeia care îl privea în tăcere deschise gura.

– Vino aici, Dane.

La auzul vocii blânde, Dane a rămas nedumerit. Ea nu era beată. Nici nu plângea, iar pe chipul ei se așternuse un zâmbet atât de senin.

Pașii lui, care se opriseră, se auziră din nou. Picioarele care se mișcaseră puțin câte puțin se grăbiră curând. Dane alergă cu toată puterea spre o singura persoană, ea, care îl aștepta în întuneric.

Femeia, care se aplecase pentru a se afla la nivelul ochilor lui, așteptă ca tânărul Dane să se apropie, apoi își întinse brațele larg. Când Dane sări în brațele ei, ea îl îmbrățișă imediat strâns.

– Copilul meu.

O voce blândă se auzi deasupra capului lui. Când ridică privirea, putu vedea chipul femeii zâmbindu-i luminos. Era prima dată când o vedea zâmbind atât de luminos. Când Dane clipi nedumerit, femeia îi dădu părul la o parte de pe frunte și îl întrebă.

– Ce s-a întâmplat, Dane?

La auzul vocii ei, care era în continuare incomparabil de blândă, Dane răspunse ezitant.

– Păi… Mama zâmbește.

– Serios?

Ea își înclină capul și roși, ca și cum era ruşinată.

– E ciudat?

Dane a dat imediat din cap.

– Nu, e bine. Foarte bine!

Odată cu aceste cuvinte, el o îmbrățișă de gât. Ea îl îmbrățișă ușor înapoi și își înclină capul pentru a-i săruta urechea, capul și obrazul, pe rând.

– Copilul meu, a mormăit ea din nou.

Mângâindu-i spatele cu mâini blânde, femeia șopti ca un suspin.

– Te iubesc, Dane.

Dane se opri din mișcare pentru o clipă, apoi ridică încet capul. Cu același zâmbet luminos ca înainte, mama lui spuse:

– Îmi pare rău.

Cumva, părea tristă. Dane clipi și îi mângâie obrazul. Își dădu seama prea târziu că mâna lui crescuse suficient de mult încât să-i acopere fața. Înainte să-și dea seama, Dane crescuse înalt și era un adolescent, privind-o de sus, aplecându-și trupul într-un mod ciudat. Ochii mamei sale, care îl priveau, erau plini de lacrimi.

– Îmi pare rău, Dane.

Trupul ei s-a micșorat brusc. Acum, pozițiile lui și ale mamei sale erau inversate. Ea, mult mai tânără decât în amintirile lui, plângea în hohote în timp ce își freca fața cu ambele mâini. Sunetele plânsului înăbușit au răsunat în cele din urmă cu tristețe.

“Este un vis!” își dădu seama brusc Dane. Că asta nu era realitatea. Că nu o va mai întâlni niciodată, nu o va mai întâlni niciodată când era tânără și, mai presus de toate…

“Pentru că nu se poate ca mama să plângă și să-mi ceară iertare în felul ăsta.”

Chiar știind acest lucru, mila îi umplu inima înaintea goliciunii. Dane o privi în tăcere plângând.

– E bine.

Șoptind încet, ridică mâna. Când o apucă ușor de umăr, fața ei udă de lacrimi îl privi. Dane îi zâmbi mamei sale. Nu era un zâmbet forțat, ci unul care venea din inimă.

– E bine acum, mamă. Așa că nu plânge.

Pupilele ei păreau să strălucească în mod deosebit, apoi lacrimi groase au început să curgă. Când Dane a îmbrățișat-o, mama lui a izbucnit din nou în plâns.

– Îmi pare rău, Dane. Îmi pare rău că te-am rănit.

– E bine, a spus Dane din nou. Erau cuvinte pe care nu reușise niciodată să i le spună. Acum simțea că le poate spune. Dane deschise gura. Își mișcă buzele încet, foarte încet.

– Mulțumesc că m-ai adus pe lume, mamă.

Mama lui s-a îndepărtat de el. Cu fața plină de lacrimi, s-a uitat la Dane. Dane a zâmbit primul. Curând, și mama lui a zâmbit larg. Ca înainte, poate chiar mai larg decât înainte.

Și Dane a văzut cum trupul ei s-a împrăștiat în particule strălucitoare de lumină. Particulele care s-au răspândit ca nisipul au dispărut în aer, și în curând nu a mai rămas nimic în fața lui.

Absolut nimic.

─ ▪ ─

– Ah…

Conștiința i s-a întors cu o senzație de pulsare. Voia să deschidă ochii, dar nu era ușor. S-a străduit să ridice pleoapele și abia a deschis ochii.

Amețeala l-a cuprins pentru o clipă în lumea încețoșată și neclară. Abia după ce a clipit de câteva ori a putut în sfârșit să vadă obiectele clar. Tavanul și pereții care îi intrau în câmpul vizual erau cunoscuţi, dar totuși străini. Petrecuse luni întregi uitându-se la pereți similari. E un spital, își dădu seama Dane curând.

E liniște.

Ăsta era primul gând care i-a venit în minte. Dane zăcea în pat și își închidea și deschidea încet ochii. Deodată, ochii au început să-l usture. Abia atunci și-a dat seama că plânsese.

Era o experiență atât de necunoscută. Trecuse foarte mult timp de când plânsese. Atât de mult încât nici măcar nu-și mai amintea când plânsese. Dar să plângi din cauza unui vis…

Probabil că asta era doar dorința mea.

Dane zâmbi amar în timp ce își amintea urmele vii ale visului.

Dar chiar știind acest lucru, se simțea cu siguranță mângâiat. Deși încă nu-i venea să creadă că plânsese, inima îi era foarte ușoară. Se simțea revigorat, ca și cum ceva care îi apăsa pieptul ar fi dispărut. Acest sentiment de stabilitate de nedescris, era o emoție pe care o simțea pentru prima dată în viață. Părea că fața ei zâmbea când a dispărut la final. Probabil că nu-și va mai întâlni niciodată mama, nici măcar în vise.

Tocmai când a scos un râs ușor și a încercat inconștient să ridice brațul…

Încheietura mâinii i se prinsese de ceva. Mai precis, ceva greu îl ținea.

Ce naiba…

Dane a încercat inconștient să se ridice, dar a sfârșit prin a scoate un geamăt. Coastele îl dureau îngrozitor. Strângând din dinți și scoţând un geamăt, a expirat greu. Amintirile i-au revenit vag. Clădirea care se prăbușea, fumul care se ridica de pretutindeni, ultima persoană pe care o văzuse înainte de a-și pierde cunoștința era…

La scurt timp după ce și-a amintit chipul unui bărbat acoperit de funingine și murdărie, și-a întors instinctiv capul. Mai precis, când și-a îndreptat privirea spre încheietura mâinii, de data asta a rămas mut. Desigur că nu putea să ridice mâna, pentru că era legată cu cătușe.

Și de cealaltă parte a cătușelor…

Dane, care și-a mutat încet privirea, a scos un suspin de neîncredere. Grayson dormea întins pe marginea patului, cu încheieturile lui și ale lui Dane legate cu cătușe.

Pentru o clipă, Dane se întrebă dacă se afla în mijlocul unui joc. Oare totul era până atunci un vis, iar în realitate avusese parte de sex dur cu acest ticălos, dar își pierduse cunoștința pe parcurs?

Asta e o prostie.

– Cățelușul ăsta…

Dane era atât de incredul încât mormăi cu voce tare. Dar chiar și în acest moment, Grayson încă respira adânc în somn. Dane se încruntă și ridică mâna. I-a luat de câteva ori mai mult efort decât de obicei, dar nu era imposibil. Avea de gând să strige “Ce naiba e asta!” și să-i dea o palmă peste capul ăsta frumos; împreună cu întrebarea dacă era momentul potrivit să doarmă.

Dar…

Își strânsese pumnul cu fața complet contorsionată, dar nu putea să-l lovească. Doar își ținea pumnul în aer și se uita la chipul drăguț care dormea profund.

După ce a rămas așa o vreme, colțurile gurii lui Dane s-au înmuiat. Și-a desfăcut pumnul și și-a coborât degetele larg întinse așa cum erau. A fluturat mâna înainte și înapoi peste părul blond abundent. Părul des s-a încurcat între degetele lui.

Brusc, Grayson se încruntă. Dane așteptă cu mâna nemișcată. Scoțând un mic sunet “mm”, acesta deschise încet ochii. Dane rămase așa cum era până când Grayson îl privi în ochi, ca un prinț dintr-un basm care așteaptă trezirea prințesei dintr-un somn lung.

– Păi… a mormăit Grayson, care își revenea încet în fire. O expresie agitată îi traversă chipul. Văzându-i pupilele mișcându-se agitat încoace și încolo, ca și cum s-ar fi gândit ce expresie ar trebui să aibă într-un moment ca acesta, Dane vorbi primul.

– Prostule, ce-i asta? Serios.

Când a ridicat cealaltă mână pentru a arăta spre cătușele de la încheietura mâinii, Grayson, care clipise, s-a ridicat brusc în picioare. După ce s-a asigurat că şi cătușele erau încă acolo, abia atunci a zâmbit și a răspuns.

– Acum, trupul ăsta e al meu.

Grayson, care declarase cu încredere, îi apucă arbitrar mâna lui Dane și i-o puse din nou deasupra capului, apoi îi folosi mâna lui Dane pentru a-și mângâia propriul cap, fără să țină cont de voința lui Dane. Dane era atât de incredul încât râse.

– Ce s-a întâmplat? A venit echipa de salvare?

Credea că de data asta va muri cu siguranță. De parcă i-ar fi citit gândurile lui Dane, Grayson a răspuns vesel.

– Nu, doar te-am cărat eu afară.

Dane nu a putut decât să deschidă gura și să se uite fix la el. Grayson i-a zâmbit seducător.

– Ești al meu, așa că te-am salvat.

Și îi trase mâna lui Dane, care era așezată pe capul lui, și o frecă de obraz.

– Mi-ai dăruit tot trupul tău. Nu-i așa?

Ochii lui străluceau mai puternic ca niciodată. Roșeața ușoară de pe obraji părea să arate cât de tare bătea inima lui Grayson în acel moment. Privindu-l pe Grayson, care aștepta un răspuns cu o expresie înflăcărată, Dane, care rămăsese tăcut pentru o clipă, a deschis gura.

– Oare?!

Cu zâmbetul luminos neschimbat, Grayson îl înlemni complet pe Dane. De undeva se auzi sunetul unui clopot amenințător.