Unde, unde este?

Dane se uită în jur cu nerăbdare în timp ce alerga. Clădirea care se prăbușea era prea mare și amenințătoare. Se auzeau sunete de crăpături ici și colo, iar din când în când se auzeau zgomote ca și cum ceva ar fi explodat. “Oare mă înșel?” se gândi Dane în mijlocul confuziei. “Oare fac o alegere greșită în acest moment?”

– Hei! Unde ești? Răspunde-mi! a strigat Dane din toate puterile. Dar nu se mai auzeau sunete umane.

De ce alerg?

Se gândi la ceva la care nu se gândise niciodată înainte. Erau multe situații de genul ăsta, dar nu simțise niciodată astfel de emoții pline de îndoială. În mod natural, fără nicio îndoială, se aruncase în mijlocul acțiunii…

“De ce am astfel de gânduri acum?”

– Unde ești? Răspunde-mi, la naiba!

Chiar când a ajuns să scoată o înjurătură, în mod miraculos a descoperit-o. O femeie gemând, cu sânge curgându-i din frunte.

– Hei, revino-ți. Hei!

Dane a strigat-o pe femeie, repetând strigătul de mai multe ori. Era să nu o vadă. Datorită zidurilor prăbușite de pe ambele părți, care se sprijineau perfect și creau un mic spațiu triunghiular, femeia reușise să supraviețuiască. Admirându-se pentru că reușise să o găsească gemând în acea crăpătură, Dane s-a apropiat în grabă de ea. După ce a scos-o din crăpătură și a strigat-o de mai multe ori, ea a scos un geamăt slab și abia a deschis ochii.

– Ești conștientă? Ridică-te, trebuie să plecăm de aici imediat.

El a ajutat-o urgent pe femeie să se ridice în picioare. Femeia a scos un geamăt. Probabil că rana de la cap era dureroasă. Din fericire, nu părea să fie rănită grav în altă parte, așa că Dane a decis să se concentreze pe ieșirea de acolo pentru moment.

– Haide, trebuie să plecăm. Dacă nu ne grăbim acum, vom muri amândoi. Înțelegi?

Să murim.

Brusc, acel cuvânt i se păru de rău augur. Deși se confruntase cu moartea de multe ori înainte, nu se simțise niciodată așa – de ce se simțea brusc așa acum? Ezită o clipă, apoi scutură din cap.

“Nu te mai gândi la prostii.”

Nu era momentul pentru gânduri care să-i distragă atenția. În acel moment, prioritatea numărul unu era să scape împreună cu femeia salvată. Mustrându-se, Dane s-a concentrat urgent asupra realității. Trebuia doar să se întoarcă pe drumul pe care venise. Nu putea exista o misiune mai ușoară decât asta. Curând a început să alerge, purtând-o pe femeie în brațe.

E în regulă, putem ieși.

În timp ce alerga, Dane își aminti în minte distanța până afară. Locul în care se despărțise de colegii săi se apropia deja. Bine, la viteza asta e suficient…

Nu era o observație greșită. Probabil că previziunea lui era corectă, dacă nu era o altă explozie.

Cu un zgomot asurzitor, clădirea care se prăbușea se zguduia violent.

– Aahh!

Femeia țipă îngrozită. În acel moment, podeaua de sub picioarele lui Dane se prăbuși și, simultan, fără timp de gândire, el o aruncă pe femeie în coridorul opus. Ultima imagine pe care Dane o văzu era ea, ghemuită, cu fața palidă, privindu-l cum cade.

– Nu!

După țipătul femeii, s-a auzit un zgomot asurzitor, iar Dane și-a pierdut cunoștința.

─ ▪ ─

– A ieșit o femeie!

La strigătul cuiva, atenția tuturor s-a concentrat. Sângele curgea de pe fruntea femeii care ieșise clătinându-se. Văzând paramedicii care se grăbeau spre ea, Wilkins s-a dus imediat acolo.

– Hei, nu ai văzut un pompier? Nu ai văzut un pompier înalt ca el?

Vocea lui părea disperată. La strigătul lui cu fața palidă, femeia a răspuns cu dificultate, respirând greu.

– L-am văzut, l-am văzut. El m-a salvat!

– Ce s-a întâmplat? De ce ești singură?

– Unde este? Ce s-a întâmplat?

După întrebările reporterilor, s-au auzit sunete de declanșare a aparatelor foto. În mijlocul agitației zgomotoase, ea a continuat să vorbească.

– Mă ducea cu el să fugim din clădire, dar podeaua s-a prăbușit… M-a aruncat în coridorul opus și a dispărut. Nu am putut decât să-l privesc cum cade…

Apoi a început să plângă, probabil pentru că șocul a lovit-o cu întârziere. Zgomotul reporterilor a continuat, iar în mijlocul blițurilor aparatelor foto, Wilkins s-a clătinat înapoi. Membrii echipei care așteptau în spate s-au înghesuit imediat în jurul lui.

– Cum, cum era? L-a văzut pe Dane?

– Ați auzit ce s-a întâmplat?

– Ar trebui să ne întoarcem acum? Ar fi cel mai bine, aşa e?

În fața întrebărilor îngrijorate care se revărsau, Wilkins, care își contorsionase fața, a strigat ca un fulger.

– Proştilor! Trebuia să-l opriți pe tipul ăla mai devreme, de ce ați ieșit abia acum?! Puteați să-l apucați de ceafă și să-l trageți afară cumva!

La mustrarea aprigă, membrii echipei care scăpaseră primii erau pentru o clipă speriaţi, apoi s-au privit unii pe alții cu dificultate. Curând au început să-și verse cuvintele ca și cum erau nedreptățiți.

– Am încercat și noi să-l scoatem afară, dar a dispărut prea repede.

– A spus brusc că a auzit un zgomot și a fugit – n-am avut timp să-l oprim.

– Ce facem acum? Putem să ne întoarcem să-l salvăm pe Dane? În ce stare se află clădirea acum?

Privindu-i pe toți plini de îngrijorare și confuzie, Wilkins nu a putut decât să-și strâmbe fața. Nu-i putea învinovăți că nu l-au scos pe Dane afară. Dacă era vreo vină, asta era a lui Dane, pentru că a acționat pe cont propriu. El spusese clar că şi clădirea se prăbușea!

Mai mult, nu avea el dreptate până la urmă?

Wilkins își aminti în timp ce scrâșnea din dinți. Deși era o decizie care îi pusese în pericol propria siguranță, salvase totuși o viață. Problema era doar că își oferise propria viață ca preț.

– Nu are rost să intrăm acum, nu pot să vă pun și pe voi în pericol, a mârâit Wilkins cu voce chinuită. Imediat, fețele membrilor echipei au devenit palide. Wilkins continuă să vorbească.

– De acum încolo, lăsăm totul în voia sorții. Trebuie să ne rugăm ca Dane să aibă noroc ca data trecută… La naiba, sper că această ocazie să-l scape de obiceiul ăsta de a se arunca în pericol fără să se gândească.

Chiar când adăugă asta cu un suspin…

– Poftim?!

DeAndre scoase un sunet ciudat. Toată lumea, inclusiv Wilkins, care își ștergea fața cu o mână, și-a îndreptat atenția spre el. DeAndre, observând că toată lumea se uita la el, clipi nedumerit și se scărpină în ceafă.

– O, nu. Scuze. Cred că am văzut ceva greșit.

– Revino-ți, la naiba!

– În situația asta, Doamne, serios.

Criticile curgeau din toate părțile. DeAndre nu putea decât să-și ceară scuze în continuu.

Probabil am văzut greșit.

Și-a îndreptat din nou atenția spre grup.

Gândindu-se în repetate rânduri că nu se poate să fie așa.

─ ▪ ─

Se auzea sunetul clădirii care se crăpa. Dane stătea rezemat de perete, clipind absent. De fiecare dată când respira, coastele îl dureau. Păreau să fie rupte. Poate că îi străpunsese plămânii. Motivul pentru care tușea sânge era probabil…

Saliva amestecată cu sânge îi curgea din nou. “Privind cum fac acest gen de analiză într-un moment ca ăsta, sunt cu adevărat o persoană fără griji”, se gândi el.

Viziunea i se încețoșă, deci clipi pentru a se concentra. Chiar și așa, viziunea îi deveni din nou neclară.

“Deci, până la urmă, o să mor așa”, se gândi el absent.

Darling e bine. În caz de urgență, Josh va avea grijă de ea. Dacă stau să mă gândesc, actorul ăla a spus că urăște câinii? Sau erau pisicile? Nu-mi amintesc. Ar fi mai bine să o las cu Yeonwoo.

Nu se gândise niciodată că sfârșitul vieții sale se va apropia așa. Deși se grăbise spre moarte de multe ori înainte, nu crezuse niciodată cu adevărat că va muri.

Desigur, cine ar vrea să moară?

Era mulțumit de viața sa. Nu avea niciun motiv să moară intenționat.

Dar nu era niciun motiv special pentru care să trăiască?

– Ah…

La gândul care i-a trecut prin minte, i-a scăpat un râs asemănător unui suspin. Fața lui a prins din nou viață. Ochii înroșiți pe care îi văzuse ultima oară erau desenați în mod viu. La ce se gândea mama lui când s-a spânzurat? Îi părea rău pentru el sau îl blestemase?

Dacă doar atunci…

Imaginea ei s-a transformat curând într-un alt chip. Își amintea încă acea privire care i se păruse atât de intensă.

Dacă aș fi privit înapoi…

Fumul negru s-a amestecat cu fumul alb și i-a umplut complet câmpul vizual. Tușind din când în când, s-a uitat în depărtare.

– Dane.

Se apropia treptat. “Moartea?” se gândi Dane vag. Moartea se apropia așa. Atât de liniştită…

Tuşi.

Chiar când tușea din nou flegmă amestecată cu sânge, Dane își dădu seama brusc că nu era o iluzie.

Dacă ai fi făcut asta, ai fi făcut-o.

Ochii lui se măriră treptat. Nu, asta e imposibil. Dane negă imediat. Asta nu are absolut niciun sens. Cum, de ce?

De ce ești aici?

Se opri la câțiva pași distanță. Se ghemui încet. Un zâmbet se întinse treptat pe fața bărbatului care se aplecase la nivelul ochilor lui. Ca o floare care era strânsă, înflorind pe deplin.

– Te-am găsit, Dane.

Grayson.

Dane s-a uitat amețit la fața lui strălucitoare. Din nou, de departe, a răsunat un zgomot surd și amenințător.