[Mă aflu în fața clădirii XX care a luat foc. Uitați-vă la fumul negru care se ridică. Au trecut deja 30 de minute de când s-a primit raportul privind incendiul. Nu s-a stabilit câți angajați mai sunt în interiorul clădirii…]

– Mișcați-vă, mișcați-vă, dați-vă la o parte! a strigat DeAndre, care era la volan. Vocea urgentă a reporterului continua să se audă la radio. Băieții care stăteau pe bancheta din spate au auzit și ei transmisiunea și au înjurat de enervare.

Incendiu la clădirea AA.

Către Dane, care încerca să-şi amintească, bărbatul așezat alături de el îl întrebă firesc.

– Nu e locul unde ai dezamorsat bomba înainte?

Așa este. Dane dădu din cap în tăcere. În ziua aceea, când avusese ceva asemănător unei întâlniri cu Grayson, tipul acela se plânsese că îi stricase întâlnirea.

– Ce s-a întâmplat?

La auzul cuvintelor bărbatului de mai devreme, Dane își îndreptă privirea spre el. Bărbatul continuă să spună, parcă nedumerit.

– Zâmbești.

Colțurile gurii lui Dane se lăsară încet în jos. Abia atunci își dădu seama că zâmbea.

– Nu contează!

Deși vorbi firesc, își întoarse cumva privirea. Neînțelegându-și propriul comportament, se uită cu încăpățânare doar pe fereastră până când au ajuns.

─ ▪ ─

Când au ajuns la fața locului, oamenii se înghesuiau deja peste tot. Pompierii s-au strecurat imediat prin mulțimea care făcea poze, filma și discuta. Trecând pe lângă polițiștii care încercau să mențină ordinea, și-au luat în grabă echipamentul și s-au îndreptat spre locul incidentului, când Wilkins l-a apucat pe Dane și i-a dat instrucțiuni.

– În caz de urgență, așteaptă ordinele mele, nu fugi singur. Ai înțeles?

Wilkins i-a dat instrucțiuni lui Dane. Colegii lui, care îi cunoșteau bine personalitatea de a fugi primul înainte ori de câte ori se întâmpla ceva, i-au aruncat și ei priviri îngrijorate. Dane a râs, parcă neîncrezător.

– Toată lumea crede că sunt nebun de legat.

Oare și tipul acela gândise la fel?

A scos un scurt suspin la gândul chipului care îi revenea în minte. Ce prostie, să se gândească la chipul acelui tip într-un moment ca ăsta. Se învinovățea, dar nu avea ce face. Chiar fără să-și dea seama, chipul acela îi ocupa mintea constant, nu, aproape în fiecare clipă.

Ce avea de gând să facă acum?

Dane se scărpină enervat și brutal în ceafă. Până acum, trăise bine singur. Ar fi continuat să o facă și în viitor. Acela era finalul care i se potrivea cel mai bine.

În acel moment, pământul se cutremură cu un zgomot asurzitor. Dane, care își păstră echilibrul din reflex, auzi pe cineva strigând în spatele lui:

– La naiba, ceva trebuie să fi explodat acolo înăuntru!

Așa cum sugerau acele cuvinte, se putea vedea fum negru ridicându-se dintr-o parte a clădirii. Au urmat strigăte urgente.

– Ce s-a întâmplat cu oamenii? Au ieșit toți?

– Nu știu, au spus că au mai ieșit două persoane mai devreme.

– Dar restul? Sunt încă înăuntru?

– Unde a izbucnit incendiul? Încă nu știm?

Vocile agitate continuau. Printre ele se auzea sunetul cuiva care plângea și striga nume necunoscute, poate o rudă a cuiva a cărui soartă era necunoscută. Era haos total. Pompierii se mișcau urgent, unii stropind cu apă din exterior, în timp ce alții se pregăteau să intre înăuntru.

În acel moment, cineva a strigat, ca prin minune.

– Am luat legătura cu femeia dinăuntru!

Un ofițer de poliție care alergase cu un telefon mobil i l-a înmânat în grabă superiorului său. Șeful poliției a preluat repede apelul și a strigat.

– Te simţi bine? Care este situația acolo?

Echipa de pompieri a urmărit cu tensiune convorbirea în curs. Imediat, Wilkins s-a repezit la șeful poliției. De parcă s-ar fi întâmplat ceva urgent, cei trei – șeful echipei speciale, șeful poliției și Wilkins – s-au adunat și au început să discute. Iar pompierii care se aflau acolo, gata să intre înăuntru, așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui.

Wilkins, care s-a întors după un moment, a transmis rapid situația cu o expresie serioasă. Din fericire, în interiorul clădirii se ascundea cineva care nu era rănit. Era un noroc, dar, în schimb, ea se ascundea într-un spațiu interior al biroului și nu avea nicio cale de scăpare.

<Vă rog, salvați-mă, ajutați-mă…>

Amintindu-și de vocea care plângea și suspina, Wilkins nu a putut să nu se simtă tulburat. Văzându-l cum dă din cap, DeAndre a întrebat.

– Deci, ce se întâmplă acum? Putem intra acum?

– Așteaptă un moment, hai să ne uităm mai întâi la planuri. O să-ți spun ce trebuie să faci de acum încolo, așa că ascultă cu atenție.

Wilkins a întins planurile pe capota mașinii și a început să dea instrucțiuni. După ce au făcut schimb de informații despre locația scărilor de urgență, locurile în care s-ar putea ascunde oamenii în acel moment și numărul de persoane identificate până atunci, cineva a luat cuvântul.

– Să începem repede. În ritmul ăsta, oamenii dinăuntru ar putea muri din cauza fumului.

Toată lumea era de acord cu aceste cuvinte. Wilkins a ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să-i liniștească, apoi a continuat.

– Știți cu toții foarte bine, dar nu vă mișcați pe cont propriu, mișcați-vă conform rutelor desemnate. Va fi problematic dacă rutele voastre se vor încrucișa cu ale altor echipe, așa că asigurați-vă că folosiți stația radio, ați înțeles?

Erau lucruri pe care le știau cu toții. Dar exista un motiv pentru care el sublinia în mod special acest lucru. Odată cu ultimele sale cuvinte, Wilkins și-a îndreptat privirea spre Dane. Când Dane a spus “Da” ca și cum era enervat, abia atunci Wilkins și-a întors capul. Și o clipă mai târziu, în momentul în care șeful echipei a dat semnalul, toți au pornit în fugă, ca și cum ar fi așteptat.

─ ▪ ─

Nu erau probleme până când au intrat în clădire. Stingerea flăcărilor care se înălțau, verificarea împrejurimilor, exact așa cum făceau întotdeauna.

Zgomotul puternic și brusc i-a lăsat pe toți agitați. Clădirea era deja pe punctul de a se prăbuși.

– Care este situația la etaj?

La întrebarea lui DeAndre, un alt bărbat a răspuns.

– Nu am auzit încă nimic despre găsirea unor persoane. Poate că nu mai e nimeni acolo.

Curând, un alt bărbat a strigat.

– Dar femeia aia cu care se presupune că s-a luat legătura mai devreme?

– E la subsol. Hai să coborâm mai întâi. Se pare că nu e nimeni aici.

DeAndre a vorbit din nou.

– Nu exagerați, oameni buni. Dacă şi clădirea începe să se prăbușească, trebuie să fugim și noi. Hei, nu uitați…

Înainte să apuce să termine de vorbit, clădirea se zguduie din nou, lovită de o altă explozie. În timp ce toată lumea se ghemuiește surprinsă, Dane aude brusc ceva. Deși credea că este imposibil, deși chiar el credea că este imposibil să audă acel sunet în mijlocul acestui zgomot asurzitor…

De unde?

Nu a avut de ales decât să-și întoarcă privirea în direcția din care venea sunetul.

Și…

Dane încercă să-şi amintească în timp ce stătea întins. Tusea continuă venea din fumul negru. În timp ce își scutura violent tot trupul și tușea, ceva îi curgea din gură. Își dădu seama prea târziu că tușise sânge.

Și ce s-a întâmplat apoi?

Amintirile au continuat. Dane a contactat imediat cartierul general prin stația radio.

– Aud sunete din interior. Mă duc să verific.

– Poftim? Stai, despre ce sunete vorbești?

Ceilalți băieți care auziseră conversația radio au strigat confuzi.

– Noi nu am auzit nimic. Cum poți auzi voci umane în situația asta?

– Da, trebuie să fie o greșeală. Nu te poți mișca singur, așteaptă!

Ceilalți băieți strigară urgent. Aveau dreptate. Cum putea să audă sunete într-o situație ca aia? Trebuie să fie o greșeală.

Deși era o absurditate, nu putea să ignore asta. Instinctele lui continuau să-l alerteze. Că trebuia să meargă, că trebuia să verifice.

– Toată lumea să iasă, s-ar putea prăbuși! a strigat Wilkins de cealaltă parte a radioului.

– Explozia asta a fisurat clădirea. O să se prăbușească în curând, și celelalte echipe ies acum! Ieșiți repede!

– Dar cei care au rămas? a întrebat imediat Dane.

– Ce s-a întâmplat cu femeia care a cerut ajutor? A ieșit toată lumea?

– Da! a strigat Wilkins.

– I-am salvat pe toți, ieșiți imediat! Nu mai e timp!

La auzul acestor cuvinte, toată lumea s-a întors repede și a început să fugă. Dane ar fi trebuit să se alăture și el, dar, din nu știu ce motiv, picioarele lui nu se mișcau.

– Dane, ce faci! Ieși repede!

DeAndre îi făcu un semn urgent. Probabil că Wilkins avea dreptate. Misiunea lor ar fi trebuit să se fi încheiat. Dar Dane nu se putea mișca. Ceva părea să-l țină de gleznă din spate. De parcă era încă cineva acolo, așteptându-l.

E o greșeală.

Nimeni altcineva nu auzise. Era imposibil să auzi strigătul cuiva în acest zgomot, purtând căști. Da, trebuie să fie nervii. Wilkins a spus asta. A spus că a salvat-o și pe femeia aceea. A spus clar că nu mai era nimeni.

Dane, care se uitase înapoi ezitant, și-a întărit hotărârea și s-a întors. Dar chiar când era pe punctul de a fugi, o voce clară i-a ajuns la urechi.

– Te rog, salvează-mă!

– Dane!

Un alt tip a strigat la Dane, care se oprise din nou.

– Ce faci? Hai repede!

Au urmat strigăte disperate, dar de data asta nu mai era loc de îndoială. Dane auzise clar. Vocea cuiva care plângea. Și în următoarea clipă, s-a întors și a început să fugă.

– Dane, unde te duci? Dane!

– Nu pleca, oprește-te acolo!

Colegii lui, care deveniseră palizi în spatele lui, au strigat, dar el nu s-a oprit. Nu au putut decât să privească confuzi cum silueta lui dispărea după ce a alergat frenetic. Curând, clădirea s-a zguduit din nou. Nu mai era timp de ezitare. În cele din urmă, după ce au schimbat priviri îngrijorate, și-au întors capetele și s-au îndreptat în direcția opusă lui Dane, fugind în grabă din clădire.