În cele din urmă, a scos la iveală întrebarea care îi dădea târcoale în minte de la bun început. Oricât s-ar fi gândit la asta, nu putea să înțeleagă. Ce metodă folosiseră ticăloșii ăștia? Dane nu și-a putut stăpâni nerăbdarea și a continuat să pună întrebări.

– De ce Grayson s-a lăsat răpit fără să opună rezistență? Nu pot să înțeleg deloc. Dacă s-ar fi hotărât, toți ticăloșii ăia de atunci…

Ar fi putut fi uciși chiar acolo.

Dane abia a înghițit ultimele cuvinte. După ce s-a despărțit de Grayson Miller în felul acela, s-a gândit brusc la această întrebare. Ceea ce începuse ca ceva minor a crescut treptat, devenind în cele din urmă un mister de nerezolvat, care îl chinuia constant pe Dane ca o așchie sub unghie care nu putea fi scoasă.

De ce? Din ce motiv?

Nu-l mai putea întreba pe Grayson despre asta acum. Singura persoană care îi putea spune lui Dane motivul era bărbatul care stătea în fața lui. La expresia lui, care acum părea aproape disperată, Ezra a arătat o privire oarecum surprinsă, dar a devenit curând abătut și a lăsat capul în jos.

– Era din cauza mea.

– Poftim?!

La răspunsul imprevizibil, Dane nu putu decât să se încrunte și să întrebe la rândul său. Dar Ezra răspunse totuși cu o voce joasă, poate tremurând ușor din cauza vinovăției.

– Era din cauza mea. L-am implorat… Te rog, mergi cu acei oameni, fără să opui rezistență. Altfel, eu și întreaga mea familie vom muri.

Dane clipi nedumerit. Ajunsese până aici crezând că întrebările lui vor primi răspuns, dar în schimb apăruse o întrebare și mai mare. Ridicol – doar din cauza acelor cuvinte, tipul acela era dus în tăcere și chiar torturat? Pentru Ezra și familia lui?

– Asta e tot?

La întrebarea lui Dane, încă neîncrezător, Ezra dădu din cap.

– Asta e tot.

La răspunsul repetat, Dane nu spuse nimic. Se limită să-l privească în tăcere pe Ezra. Fie că tăcerea era incomodă, fie că se gândi că era nevoie de mai multe explicații, Ezra vorbi din nou.

– La început, i s-a părut absurd. Dar când i-am spus că eu aveam nevoie disperată de bani, că nu aveam de ales, că îmi pare rău… Când l-am implorat și am plâns, poate din cauza asta…

Ezra a scos un oftat adânc.

– Sincer, nici eu nu știu. La început, Miller părea să-și bată joc de mine. Indiferent cât de mult îl imploram, nu părea să mă asculte, dar brusc…

În fața lui plină de regret, Dane rămase tăcut. Cuvintele lui Ezra îi tot răsunau în cap. Dane, care era amețit de parcă ar fi vizualizat evenimentele acelei zile în fața ochilor, deschise gura. Dar buzele lui, care se închiseră repede din nou, abia se deschiseră după aceea.

“Nu se poate!” se gândi Dane.

Nu se poate, chiar nu.

Nu se putea gândi la niciun alt motiv. Încercase să nege până acum, dar nu mai putea. Pentru că răspunsul se reducea, în cele din urmă, la un singur lucru. Motivul pentru care atitudinea lui Grayson se schimbase, motivul pentru care se lăsase ascultător dus de acei tipi era tocmai…

Din cauza mea.

În cele din urmă, după câteva clipe de tăcere, un suspin lent, dar adânc, adânc, îi scăpă printre buze.

– Nenorocitul ăla…

Expresia lui Dane, în timp ce își punea o mână pe frunte, părea cumva foarte chinuită. Ezra crezu că observase ceva, dar Dane nu se obosi să explice și spuse altceva.

– Înțeleg, mulțumesc că mi-ai spus.

– Bine…

De fapt, cel căruia i se mulțumea se simțea mai ruşinat. Nu era mare lucru, gândi el, iar Ezra, care își coborî privirea cu amărăciune, întrebă cu grijă.

– Ăăă, asta… Ce mai face Miller? Voiam să-mi cer scuze și să-i spun că-mi pare rău, dar n-am reușit să-l văd…

– Nu știu. Nici eu nu l-am mai văzut de mult timp.

La tonul realist al lui Dane, Ezra era agitat, dar nu putea spune decât “Înțeleg”. Chiar atunci, paznicul care aștepta în spate a semnalat că ora de vizită era aproape de sfârșit. Ezra, care se uitase înapoi, l-a privit pe Dane și și-a luat rămas bun.

– Mă bucur că te văd după atâta timp. Mulțumesc că ai venit.

– Da… Ai grijă de tine.

La despărțirea firească, Dane a spus și el cuvintele de rigoare. Tocmai când era pe punctul de a închide telefonul, s-a oprit brusc. La gestul neașteptat, Ezra a încetat și el să încerce să închidă, așa că Dane a dus telefonul din nou la ureche și a deschis gura.

– Mai am o întrebare.

– Care?

Deși timpul era aproape pe sfârșite, Ezra a întrebat fără îngrijorare. Abia atunci Dane a rostit întrebarea pe care o uitase.

– De ce nu ai vândut colierul acela? Când aveai atâta nevoie de bani.

La întrebarea lui Dane, Ezra clipi din ochi, parcă nedumerit.

– Colier? Care…?

Văzând că acesta nu avea habar despre ce vorbea, Dane îi explică.

– Colierul pe care îl purta păpușa ursuleț. Se pare că ar valora aproximativ 400.000 de dolari.

Ezra, care părea să se gândească profund, deveni brusc palid, ca și cum era șocat. Incapabil să scoată un sunet, cu gura căscată, după câteva încercări, întrebă cu vocea complet răgușită.

– 4… 400.000?

– Da. Nu știai?

Când Dane a întrebat din nou, Ezra a mormăit ca și cum și-ar fi pierdut complet mințile.

– Nu era fals?

Văzând reacția lui, care nu avea habar de valoarea acestuia, Dane a devenit imediat suspicios.

– Cum ai făcut rost de el? De colierul ăla.

La auzul vocii reci, Ezra, care părea să-și fi revenit în fire și era surprins, a coborât repede capul, cu o expresie abătută.

– Miller.

Cu vocea complet sufocată, mormăi:

– Miller mi l-a dat, ca şi cadou de ziua copilului meu.

Dane nu era surprins. Deși i se părea ciudat, poate că, în sinea lui, se aștepta la asta. Ezra a început să plângă în timp ce continua.

– Mi-a spus chiar să mă uit la colier, mi-a spus, dar…

Hohotele s-au transformat curând în plâns. “De ce nu l-am verificat mai devreme?” Regretul l-a copleșit. Știa răspunsul. Pentru că nu voia să recunoască. Chiar dacă se amăgea spunând că era pentru familia lui, pentru Sandra, că nu avea de ales, faptul că nu l-a verificat până la sfârșit se datora în totalitate lașității lui.

Pentru că, în clipa în care ar fi recunoscut acest lucru, ar fi trebuit să plătească un preț aspru pentru ceea ce făcuse.

Eul său laș, care a avut curajul să împingă un străin pe care abia îl cunoștea în pragul morții pentru familia sa, dar căruia îi lipsea curajul să vadă realitatea.

– Ah… ah, ah!

Ezra a început să plângă cu voce tare. Paznicul care îl supraveghea l-a apucat de braț, anunțând că vizita s-a terminat.

– Ridică-te, să mergem.

Condus de gardian, Ezra s-a ridicat. În timp ce mergea nesigur și se apropia de ușă, a scuturat brusc mâna gardianului și a început să-și lovească şi capul de perete. Gardianul dinăuntru a încercat să-l prindă și să-l oprească, dar Ezra a plâns și a continuat să-și lovească şi capul de perete. Văzând curând petele de sânge răspândite pe perete, Dane s-a întors în tăcere și a părăsit sala de vizite.

Când ieși, lumea era încă luminoasă, iar cerul se întindea într-un albastru strălucitor. Dane, care privise cerul îndepărtat, fără nori, cu o expresie încruntată, scoase un suspin.

– Ticălos prost.

Nu putea spune cui îi era adresată înjurătura. Era pentru Ezra, care nu făcuse decât alegeri greșite până la capăt, sau…

Ceea ce îi ocupa mintea nu era imaginea lui Ezra, care tocmai era chinuit de vinovăție în timp ce sângera din cap. Cu o respirație profundă, aproape un suspin, își exprimă sentimentele complicate cu voce joasă.

– În situația aceea, ar fi trebuit să-l lovești pe Ezra primul.

Nu era evident? Să fii dus fără să protestezi la amenințări atât de ridicole – era mai bine să-l bați pe Ezra până își revenea și să găsiți o soluție împreună. Dar motivul pentru care tipul acela făcuse o alegere atât de absurdă era evident.

<Tu ai crezut că asta aş fi făcute eu.>

– Nenorocitule, chiar nu știi nimic despre mine.

Dane a lovit cu piciorul cauciucul mașinii, descărcându-și furia fără rost. După ce s-au despărțit în felul acela la Disneyland în acea zi, Grayson chiar nu l-a sunat nici măcar o dată. Nici măcar nu putea să știe cum se simțea. Chiar dacă sezonul deja trecea.

Mulțumesc pentru tot. Nu voi uita.

Acestea erau ultimele cuvinte ale lui Grayson. Zâmbise cu fața umflată de la plâns, ca o floare care înflorise strălucitor și acum se ofilea.

La revedere.

Amintirea momentului în care stătea acolo și privea mașina lui dispărând rămânea încă vie în mintea lui, ca și cum era ieri, refuzând să fie ștearsă. În cele din urmă, Dane și-a scuturat nervos părul și a mormăit.

– Eu eram cel care a spus să ne oprim mai întâi. Ce vrei să spui cu “hai să ne despărțim”? Când am convenit noi să ne mai vedem…

Chiar dacă mormăia singur, tot nu primi niciun răspuns. După ce se uită încet o dată în jur, Dane se asigură că era singur și în curând își închise gura cu amărăciune.

Ce face tipul ăla?

Incapabil să scape de gândul acela brusc, a rămas acolo, , mult timp. Singur, așa cum era întotdeauna, fără nimeni lângă el.

Dar, cumva, Dane simți acest lucru mai acut ca niciodată.

─ ▪ ─

Deschizând fereastra și ieșind, se ajungea direct pe un balcon larg, sub care se vedea un parc imens. În zilele cu vreme bună, una dintre activitățile preferate ale lui Koi era să stea la masa de ceai, înconjurat de o mică grădină amenajată pe balcon, luând mese simple sau bând ceai în timp ce privea parcul de sus. Tocmai de aceea nu se despărțise mai devreme de acest penthouse. Datorită acestui fapt, când copiii lui Koi aveau probleme pe Coasta de Est, se cazau adesea aici. Când Koi a auzit că unul dintre fiii săi era aici, a lăsat totul baltă și s-a grăbit să ajungă primul acolo.

– Bună ziua, Niles-san.

– Bună ziua, Benjamin.

Koi, care l-a salutat călduros pe portar la intrare, i-a dat un bacșiș generos după ce a apăsat butonul liftului privat, apoi s-a îndreptat spre etaj.

Cu cât se apropia mai mult de ultimul etaj, cu atât îi bătea mai repede inima. Fața i s-a înroșit repede și, de îndată ce ușa liftului s-a deschis, a intrat imediat în hol. Apoi, numele pe care îl păstrase în inimă tot acest timp a izbucnit.

– Grayson!