– Ezra!

O voce slabă rupse tăcerea. Când Dane și Joshua își întoarseră capetele, văzură o femeie fragilă, epuizată de lupta cu boala, sprijinită de ușa deschisă, privindu-i fix.

– Sandra! Ce faci? Ți-am spus să te întorci în camera ta!

Agitat, Ezra strigă în grabă și se repezi spre ea. Dar Sandra nu era singura de acolo. O fetiță, cu o expresie surprinsă, se ascundea în spatele piciorului Sandrei, ținând în brațe o păpușă urs aproape la fel de mare ca ea. Privind alternativ la cele două, Ezra nu știa ce să facă și continuă.

– Nu-i nimic, grăbește-te să intri. Ar trebui să dormi, repede…

– Ezra.

Ezra încercă cu disperare să o trimită înapoi în cameră, dar Sandra nu-l ascultă.

– De ce e Dane aici, la ora asta? Și de ce plângi?

– Nu, nu. Nu plângeam. Dane doar, ăăă, a trecut pe aici. Nu-i așa, Dane?

Strigă el disperat, căutând confirmare, dar Dane nu răspunse. Se limită să-l privească cu o expresie rece, iar Ezra făcu repede o grimasă la reacția colegului său.

– Ezra.

Sandra îl strigă din nou pe nume.

– Spune-mi adevărul. Ai făcut ceva ce nu trebuia să faci? Era din cauza facturilor mele medicale?

– Nu! Nu, nu…

Ezra a negat cu tărie, dar în curând cuvintele i s-au stins slab. Și-a acoperit fața cu o mână, iar o tăcere apăsătoare s-a așezat în spatele lui. În liniștea aceea, unde chiar și sunetul respirației părea absent, au rămas acolo o vreme, nemișcați.

– Scumpule! a şoptit Sandra, cu voce joasă, în timp ce Ezra începu să suspine, tremurând din umeri. Ea îi mângâie ușor brațul, șoptind încet:

– E bine. Nu plânge, e bine.

Ea îl îmbrățișă ușor pe Ezra, iar el începu în sfârșit să plângă cu voce tare. Sandra îl mângâie, frecându-i spatele. Cu o expresie tulburată, ea îl sărută pe Ezra pe obraz și pe frunte, apoi înghiți un suspin, ca și cum ar fi încercat să împingă ceva în jos înainte de a vorbi din nou.

– Să facem cum vrea Dane.

Ezra rămase nemișcat o vreme, apoi, după câteva clipe de tăcere, se îndepărtă încet.

– Tipii ăia ar putea încerca să te omoare pe tine și pe copiii noștri.

Cu voce tremurândă, Sandra a vorbit.

– De aceea ar trebui să anunți poliția și să ceri protecție. Și…

Adăugă după o pauză:

– Dacă asta s-a întâmplat din cauza mea, eu sunt responsabilă. Trebuie să plătesc prețul.

Ezra deveni palid instantaneu. Dar Sandra, parcă resemnată, era fermă. Apoi se uită la Dane și îi spuse:

– Protejează copiii, Dane. Ei nu au nicio vină în asta.

La rugămintea Sandrei, Joshua, care privea, a vorbit în cele din urmă.

– Îi vom proteja la Miller, nu-ți face griji.

El i-a zâmbit copilului, ca și cum ar fi încercat să-l liniștească. Deși era un străin, copilul și-a lăsat repede garda jos și i-a zâmbit înapoi lui Joshua. Joshua, zâmbind în continuare, și-a îndreptat privirea spre păpușa urs pe care o ținea copilul. A strâns ochii și s-a uitat fix la ea pentru o clipă.

– Nu avem nicio intenție să facem rău familiei tale, a spus Dane.

– Ezra trebuie să plătească pentru ce a făcut, dar ar fi mai bine să vorbească repede. Cu cât așteaptă mai mult, cu atât prețul pe care va trebui să-l plătească va fi mai mare.”

– Ezra.

Sandra îl strigă din nou pe soțul ei după ce auzi cuvintele lui Dane.

– Fă ce trebuie, scumpule.

În ciuda zâmbetului de pe chipul ei, expresia ei trăda îngrijorare și amărăciune. În cele din urmă, Ezra nu a avut de ales decât să dea din cap.

Ezra i-a trimis pe copil și pe soția sa înapoi în cameră și a ieșit, în timp ce Dane și Joshua așteptau în fața casei. Dane a scos o țigară și i-a oferit-o lui Joshua, care a dat din cap pentru a refuza.

– De ce nu ai vândut colierul ăla dacă aveai nevoie de bani? Era o amintire prețioasă sau ceva de genul ăsta?

Joshua ridică o sprânceană și începu să vorbească. După ce își aprinse țigara, Dane expiră un nor de fum și întrebă.

– Colier?

– Colierul care era la păpușa urs.

Joshua a arătat cu degetul spre casă.

– Cunosc puțin marca aceea și am mai văzut colierul ăla înainte. Probabil valorează în jur de 400.000 de dolari.

Tonul lui era calm, dar Dane tuși imediat cu putere. Tușind și scuturându-și umerii, se întoarse să-l privească pe Joshua și întrebă cu voce ridicată.

– Ce, cât?!

– 400.000.

Joshua repetă aceleași cuvinte firesc, de parcă era ceva obișnuit. Dane clipi, uimit, și se uită fix la el.

– Chiar ai reușit… Felicitări. Nu mă așteptam la asta…

Cu admirație, mormăi Dane, dar Joshua doar zâmbi.

– Mulțumesc, dar persoana de care m-am îndrăgostit întâmplător era bogată. Nu e ca și cum aș fi avut norocul să dau peste o pradă ușoară.

Tonul său calm contrasta cu vasele de sânge subțiri care îi ieșeau în relief la tâmple, lucru pe care Dane îl observă clar. Cu un zâmbet ciudat, adăugă şi el în glumă:

– A ieșit mai bine pentru că i-ai iubit și erau o țintă ușoară. Te invidiez. Sincer.

Joshua se încruntă la mângâierea pe spate, nepermițând ca remarca să treacă neobservată.

– N-ai auzit că, atunci când Grayson se îndrăgostește de cineva, se dedică cu totul? De ce n-ai încercat să profiți de nemernicul ăla? a întrebat Joshua ironic. Dane îl privi din colțul ochiului și chicoti. O scurtă tăcere se așternu între ei. Primul care vorbi era Joshua.

– Cum ar trebui să-i provocăm pe tipii ăia?

Dane a mai scos un puf de fum și a vorbit.

– Ezra trebuie să se ocupe de asta.

– Aşa e.

Joshua era de acord fără ezitare.

– De vreme ce Grayson era deja chemat, o să se gândească el la ceva.

Joshua se opri, apoi se încruntă. Dane îl privi și îl întrebă:

– Ce s-a întâmplat?

Joshua a ezitat înainte să vorbească.

– În legătură cu ce a spus ticălosul ăla mai devreme.

Dane așteptă în tăcere ca el să continue. Joshua continuă.

– Înțeleg cam totul. Ei bine, e o poveste firească. Înțeleg și cum era pus la punct Grayson… partea aia nu era dificilă. Oricum, lucrau la aceeași firmă, și știu totul despre asta… dar…

– Și apoi? Grăbește-te!

Dane îl îndemnă, enervat. Joshua îl privi, încă încruntat.

– Ce nu înțeleg este de ce Grayson a acceptat atât de ușor propunerea acelor tipi.

Dane se opri și îl privi fix. Joshua întrebă din nou.

– De ce? De ce i-a urmat atât de ascultător? Cu ce l-au amenințat?

Joshua știa că şi Grayson Miller nu era genul care să urmeze pur și simplu ordinele. Dane era de acord cu asta. Dacă erau atacați și prinși într-o ambuscadă, Grayson i-ar fi ucis mai întâi, lăsându-i pe jumătate morți. Dar de ce? De ce?

În acel moment, Ezra deschise ușa din față și ieși afară. Dane se uită la el în timp ce expira fumul.

– Va trebui să aflăm direct de la el.

Cu voce joasă, Joshua dădu din cap.

– Da, asta e singura cale.

─ ▪ ─

Ezra, neliniștit, se plimba în jurul mașinii. Dane și Joshua, ascunși în tufișurile de lângă șosea, îl urmăreau.

– Crezi că tipii ăia vor veni cu adevărat?

La întrebarea lui Joshua, Dane răspunse.

– Dacă nu vin, ne vom gândi la altceva.

Nu mai existau alte opțiuni acum. Vestea dispariției lui Grayson ajunsese deja la Ashley Miller, iar un grup care primise ordine de la el scotocea toată California. Motivul pentru care nu apăruseră încă în fața lui Ezra era simplu. Joshua insistase că ar fi mai eficient ca el și Dane să acționeze singuri.

De fapt, asta era decizia corectă. Erau soldați foarte bine pregătiți, iar operațiunile împotriva civililor erau, într-un anumit sens, banale. Indiferent cât de pricepuți erau răpitorii, nu se puteau compara cu soldații antrenați pentru luptă reală.

Dar asta doar până când își dădeau seama unde se afla baza răpitorilor. Odată ce aveau o imagine de ansamblu asupra situației, Joshua trimitea informațiile “echipei”, iar tot ce trebuiau să facă era să câștige timp până la sosirea acesteia.

– Au venit! a şoptit Dane încet. Exact cum spusese, o mașină cu farurile aprinse se apropia de la distanță. După ce au confirmat că era același tip de mașină pe care îl menționase Ezra, cei doi au schimbat o privire.