Dane a simțit brusc nevoia să fumeze. Când își amintea de acea zi, gustul amar îi rămânea mereu în gură, exact ca întotdeauna.

“Poate că ai dreptate”, s-a gândit Dane.

“Dar era chiar necesar să mă rănești atât de mult?”

În loc să aprindă o țigară, își puse o mână pe gură și pe maxilar și le frecă încet. Deodată, simți că îi ard ochii.

De fiecare dată, îmi dau seama că ea nu mă iubește.

Pe vremea când locuia cu mama lui, se afla într-o agonie constantă. Pentru un copil, părinții sunt totul. Cine ar înțelege sentimentul de a fi respins de lume?

Dar și el își uitase mama. După ce se trezea din beție, ea îl săruta, spunându-i, ca de obicei, că îl iubește, iar Dane o privea, confuz. Aceeași mamă care îi spusese cuvinte atât de dureroase cu o zi înainte îi șoptea acum pe cel mai dulce ton, numindu-l singura ei comoară. Care parte a ei era cea adevărată?

Cea care era beată trebuie să fie cea adevărată.

Așa gândea el, dar, în adâncul sufletului, voia să creadă că nu era adevărat. În loc să confirme adevăratele sentimente ale mamei sale, a ales să o urmeze și să-i spună că o iubește, îmbrățișând-o. Chiar dacă inima lui era plină de frică și neîncredere.

– Nu am avut de ales, pentru că eram doar un copil. Dacă aș fi fugit fără un plan, aș fi ajuns un criminal sau un vagabond.

A spus el, oftând, regretând că nu fumase o țigară.

– Așa că a trebuit să rămân cu ea, întrebându-mă care erau adevăratele ei sentimente.

Grayson nu a spus nimic și a așteptat pur și simplu ca el să vorbească în continuare. Abia a reușit să-și reprime dorința de a-l îmbrățișa, de a striga: “Te iubesc mai mult decât pe oricine altcineva din această lume!”

─ ▪ ─

În vreme ce ziua lui de naştere, când împlinea 13 ani, se apropia, Dane Striker făcea planuri oarecum mature. Decisese că, imediat după absolvirea liceului, se va căsători cu fata alături de care se întâlnea și va deveni independent. Ea era prima iubită pe care o avusese vreodată, iar cu nişte ani în urmă împărtășiseră primul sărut.

De-a lungul anilor, lucrase cu jumătate de normă în fiecare vară pentru a strânge niște bani. Nu era nici pe departe suficient pentru a trăi independent, dar dacă urma să economisească până la absolvire, suma se va aduna.

Nici înrolarea în armată nu era o idee rea…

Pentru cineva în situația lui Dane, ar fi locul perfect. Tratamentul era bun și putea câștiga un salariu decent. Dacă s-ar fi stabilit într-o locuință militară, era posibil să se descurce. Desigur, depindea de părerea iubitei sale, așa că ar fi trebuit să discute și despre asta.

Dar mai întâi, banii.

Cu acest gând în minte, s-a îndreptat spre un fast-food situat departe de cartierul său imediat ce i s-a terminat ora. Având în vedere vârsta lui, era aproape imposibil să obțină un astfel de loc de muncă. Totuși, din moment ce renunțase deja la studii, singurul lucru pe care îl avea din belșug era timpul. Așa că a găsit un loc unde putea lucra după școală.  Managerului părea să-i placă stilul lui de muncă și chiar a menționat că îl vor angaja ca cu normă întreagă după absolvire. Desigur, Dane a zâmbit și i-a mulțumit.

– Bună, Dane. Bine ai venit.

Managerul l-a întâmpinat călduros și a început imediat să-i atribuie sarcini, de îndată ce Dane și-a pus uniforma.

– Mută chiflele alea aici, aranjează chiftelele… O, și coșul de gunoi din spate e plin. Golește-l și pe ăla.

El a îndeplinit rapid toate cererile. Managerul a privit, mulțumit de rapiditatea cu care era făcută munca. Totuși, unul dintre angajați a ridicat o sprânceană și l-a certat.

– Nu crezi că îl suprasoliciţi pe puști? Pare bolnav.

– E bolnav? Dane? a întrebat managerul, surprins. El îl privi cu seriozitate și spuse:

– Uite, fața lui e mai roșie decât de obicei. Pare să aibă febră.

– Serios? Ei bine, asta nu e bine! Ar putea răspândi un virus!

Managerul s-a repezit spre el, panicat. Angajatul s-a uitat la el cu neîncredere.

– Chiar se străduiește din răsputeri pentru el…

Clătinând din cap, chiar în momentul în care a intrat un client, și-a afișat repede un zâmbet profesionist pe față și s-a grăbit spre tejghea.

– Bun venit, cu ce vă pot ajuta?

În timp ce prelua în grabă comanda, managerul îl căuta pe Dane, găsindu-l în cele din urmă lângă ușa din spate.

– Dane! Dane!

Managerul îl strigă urgent, iar Dane, care golise coșul de gunoi, se întoarse, nedumerit. Managerul, arătând palid, se îndreptă repede spre el, inspectându-i fața și trupul înainte de a mormăi pentru sine.

– Da, fața lui e atât de roșie…

– Poftim?!

Dane încruntă sprâncenele, neînțelegând, iar managerul întinse brusc mâna. Speriat, el se feri, dar el își puse mâna pe fruntea lui și o retrase repede, cu ochii larg deschiși de șoc.

– Poftim?! Ai febră! Ești fierbinte, te simți bine?

– Febră?

Dane clipi, pe punctul de a-și atinge fruntea, dar apoi își aminti că tocmai golise coșul de gunoi cu o mătură și ezită. Managerul făcu un gest panicat cu mâna și spuse cu o expresie contorsionată:

– Las-o baltă, du-te acasă. Nu te întoarce până nu-ți scade febra, bine?

– Poftim? Dar…

Era pe punctul de a spune că nu e bolnav, dar managerul îl opri.

– Dacă răspândești un virus? Ai putea fi dat în judecată! Du-te acasă imediat! Grăbește-te!

El l-a îndemnat în repetate rânduri, şi neavând de ales, Dane a părăsit magazinul cu regret. Supărat, s-a uitat înapoi spre magazin, dar au închis ușa chiar în fața lui, lăsându-l fără nicio posibilitate de a intra din nou.

– Ce naiba?! a mormăit el, atingându-și fruntea, dar fără a găsi nimic neobișnuit, în afară de o ușoară febră. În timp ce pedala spre casă, briza răcoroasă îi mângâia obrazul, iar el simțea că trupul său devenea din ce în ce mai letargic.

“Oare am răcit?” se gândi el vag, simțind că trupul îi devine tot mai greu. Voia doar să ajungă acasă și să se odihnească.

Luptându-se să pedaleze, a ajuns în sfârșit la apartamentul în care locuia și a răsuflat ușurat fără să-și dea seama.

Of!

Spre deosebire de obicei, nu a făcut duș și s-a întins pe canapea în hainele pe care le purta. Din nu știu ce motiv, nu avea chef să miște un deget. Un somn scurt era suficient. Doar unul scurt…

Gândurile i s-au oprit acolo și, fără să-și dea seama, a căzut într-un somn adânc.

Câteva ore mai târziu, Dane s-a trezit, simțind o senzație de sufocare în jurul gâtului.

A răsuflat greu, abia  deschizând ochii. În întuneric, a zărit pe cineva așezat deasupra lui. Dane a clipit repede, dar îi era greu să-și dea seama cine era, întrucât în întuneric se zărea doar o siluetă vagă.

Dar, sincer, nu avea nevoie să vadă ca să știe. Dacă cineva intrase în apartamentul lui ieftin ca să-l sugrume, nu putea fi decât o singură persoană.

Nu se putea.

Totuși, Dane a negat.

Nu putea fi mama lui.

Din reflex, ochii s-au umplut de lacrimi. A încercat să îndepărteze mâinile care îl sufocau, dar trupul său nu voia să răspundă. Mâinile lui au alunecat de mai multe ori de pe brațele mamei sale.

Între timp, forța care îl sufoca era imensă. Îi era strâns tot trupul pentru a-i stoarce viața, iar cu strânsoarea ei incredibilă, Dane nu putea scăpa.

Gâfâind după aer, mama lui, care încă îi apăsa gâtul, a vorbit:

– Cum… cum ai putut să-mi faci asta…

Ea plângea. Vocea îi tremura, iar lacrimile calde îi cădeau pe fața lui Dane.

– Cum ai putut să te diferenţiezi ca un Omega?! Cum ai putut…

Ea gâfâia după aer și, cu suspine și mai aspre, strigă:

– Dane, copilul meu. Mai bine erai mort!

Un sunet ascuțit, asemănător unui fluierat, îi scăpă când se aplecă și îi șopti la ureche, chiar când el era pe punctul de a-și pierde cunoștința.

– Să murim împreună.

Acesta era ultimul lucru pe care Dane l-a auzit de la mama sa.

Când și-a recăpătat cunoștința, difereţierea se terminase. Și viața mamei sale se terminase, de asemenea.

Stătea pe aceeași canapea pe care zăcuse cu nişte clipe înainte, privind cu ochii în gol cadavrul mamei sale, spânzurat de rama ferestrei.