– Eun-Young! Eun-Young!

Yu-Irim a bătut urgent la ușă, fără măcar să verifice dacă Eun-Young era înăuntru. De-a lungul coridorului vechi din apartamentul spațios, dar oarecum învechit, în care Eun-Young locuia cu părinții ei, sunetul lui Yu-Irim bătând la ușă a răsunat.

– Yu-Irim? Ce faci tu aici? Este în regulă să te plimbi așa?

La scurt timp după ce a bătut la ușă, aceasta s-a deschis și a apărut Eun-Young, ochii ei mari lărgindu-se ca ai unui iepure în timp ce se uita la Yu-Irim. În spatele ei, mama ei se uita și ea curioasă la el.

– Bună ziua, doamnă. Eun-Young, trebuie să confirm ceva alături de tine, putem vorbi un moment?

– Poftim? Păi… sigur.

Yu-Irim a apucat mâna lui Eun-Young fără ezitare. Putea să vadă panica de pe fața lui Eun- Young și de pe fața mamei sale, dar Yu-Irim nu avea timp să explice. Eun-Young a asigurat-o pe mama ei că va vorbi un moment înainte de a se întoarce.

Yu-Irim s-a îndreptat direct spre camera lui Eun-Young, aceeași pe care o văzuse când o vizitase data trecută.

– Ai marcat pe cineva?

– Să marchez? De ce întrebi brusc despre marcare? Dar serios, de ce…

Yu-Irim a ridicat mâna supărat, întrerupând-o. Oricum simțea că-i va exploda capul, așa că nu mai putea suporta cicăleala ei. A apăsat ușor pe tâmpla care-i pulsa.

– Te rog, concentrează-te pe ceea ce spun. Spun că am fost marcat, iar tu ești singurul Omega de care îmi amintesc.

– Poftim?!

Eun-Young, s-a încruntat la menționarea marcării și i-a aruncat o privire ciudată. Ea i-a cercetat fața ca și cum ar fi auzit ceva neplăcut.

Ea s-a uitat la trupul lui Yu-Irim în sus și în jos, creându o grimasă pe față. Expresia lui Yu-Irim se potrivea cu a ei.

– Ce-i cu fața asta?

– Chiar dacă nu am un bărbat în viața mea, nu aș…

– Hei! Vorbesc serios acum! Și se pare că sunt marcat cu adevărat.

– Nu ai avut acest tip de relație cu acea persoană care este directorul Seogeum Group? Bănuiesc că el este.

– Nu!

– Da sau nu, de ce țipi?

Yu-Irim își lăsă capul în jos, trăgând un scaun din apropiere mai aproape și așezându-se pe el. Eun-Young se lăsă pe patul ei.

Yu-Irim respiră adânc și încearcă să își calmeze enervarea și confuzia. Eun-Young îl observă în tăcere și vorbește înaintea lui Yu-Irim.

– Îmi cunoști mirosul?

– Cum aș putea să știu asta?

– Da, nici măcar nu știi cum e mirosul meu. Dar cum ai putut să mă marchezi?

– Ei bine, nu știi niciodată sigur!

Eun-Young se uita intens în ochii lui Yu-Irim, cu o expresie plină de seriozitate. Yu-Irim a vrut să evite privirea ei, dar nu a putut, pentru că asta ar fi însemnat să recunoască faptul că era marcat de Muyoon. Apoi, Eun-Young și-a aruncat brusc brațele în jurul lui.

– Ce… Ce faci?

Un miros ciudat a umplut rapid camera. Yu-Irim și-a folosit ambele mâini pentru a-și astupa nasul și gura și a îndepărtat-o cu forța pe Eun-Young.

Simțea un miros pe care nu-l mai întâlnise niciodată până atunci. Mirosul în sine poate că nu era neplăcut, dar senzația era atât de respingătoare, încât simțea că ar putea vomita.

– Mirosul meu. Te determină să vomiţi?

– Pleacă de lângă mine! Of!

– Deci ai fost marcat de cineva dacă reacționezi atât de violent.

Eun-young şi-a dat brațul la o parte și a deschis fereastra, iar mirosul prins în cameră s-a risipit treptat, iar senzația tulburătoare din aer s-a diminuat.

– Eu… nu pot să cred.

Yu-Irim și-a îngropat fața în mâini.

Se întrebase, pentru orice eventualitate. Dacă nu putea fi Muyoon, se gândise cine altcineva ar putea fi un Omega pe care îl cunoscuse recent, cineva de care se apropiase suficient de mult, încât să fie marcat brusc.

Eun-Young era singura la care s-a putut gândi. Așa că, deși știa că nu putea fi adevărat, a venit la ea cu o licărire de speranță. A știut de la început că nu era adevărat.

– Te simţi bine?

– Da. Mă simt bine. Desigur că mă simt bine.

Vorbea cu el însuși, nu cu Eun-Young.

– Eşti marcat unilateral?

– Nu știu.

– Ați mers la persoana respectivă pentru a confirma acest lucru?

Yu-Irim a tăcut. Fața lui morocănoasă îi transmitea răspunsul. Eun-Young a întors scaunul pe care stătea Yu-Irim spre ea, încercând să stabilească un contact vizual. Dar Yu-Irim și-a ținut capul plecat, întorcându-și fața departe de privirea lui Eun-Young.

– Irim!

– Nu e el.

– Ar trebui totuși să verifici.

– Nu e nevoie. Sunt sigur.

– Yu-lrim!

Eun-Young a strigat numele lui Yu-Irim. Vocea ei avea o notă de enervare, dar Yu-Irim a putut simți îngrijorarea.

Yu-Irim își simțea stomacul zguduit. Era copleșit și confuz, neștiind ce să facă. Îngrijorarea din vocea lui amenința să îi aducă lacrimi în ochi.

– Eun-Young, simt că-mi pierd mințile.

Yu-Irim își ținea capul, gemând. Era atât de tulburat mental, încât simțea că îi va exploda capul. Eun-Young l-a privit în tăcere, apoi a plecat să-și caute mama.

Yu-Irim a rămas în camera lui Eun-Young, reprimându-și dorința de a plânge, strângându-și puternic capul.

– Hai să mâncăm ceva înainte să pleci. Mama face un pui picant delicios.

Eun-Young s-a întors în cameră, l-a apucat de braț pe Yu-lrim și a vorbit. Yu-Irim și-a ridicat capul din poziția plecată, iar Eun-Young i-a mângâiat ușor părul.

Era ca o soră mai mare. Chiar dacă întotdeauna fusese ca o prietenă mai tânără, în momente ca acesta, o simțea ca pe o soră mai mare. Sau poate că devenise un copil.

– Nu prea am chef să mănânc.

– Ar trebui să mănânci. Îți va da putere. Dacă într-adevăr eşti marcat unilateral, trebuie să ai grijă de tine și să mănânci bine. Ai o menajeră care lucrează la tine acasă? Gătește ea pentru tine?

– Nu, doar o femeie de serviciu care vine cam de două ori pe săptămână…

– În acest caz, haide să mâncăm, iar eu voi împacheta niște garnituri pe care să le iei.

Eun-Young și-a împletit brațul cu cel al lui Yu-Irim, ajutându-l să se ridice. Yu-Irim, deși i-a îndepărtat brațul cu enervare, a urmat-o cu reticență.

– Yu-Irim, chiar ai slăbit în ultima vreme. Mănâncă mult înainte să pleci.

Mama lui Eun-Young l-a întâmpinat cu amabilitate și i-a pus în față un bol plin cu orez. Era prea mult pentru a-l termina, dar s-a gândit la efortul depus pentru a-l prepara și a reușit să-l mănânce pe tot, chiar dacă se simțea sătul.

Chiar dacă stomacul îi era sătul, mama lui Eun-Young a insistat să mai mănânce de câteva ori și i-a fost destul de greu să refuze.

– Mama este îngrijorată de faptul că nu prea apari la televizor zilele astea.

– Spune-i că nu trebuie să-și facă griji pentru că mă odihnesc mult acasă.

– Bine, nu lăsa mâncarea să se strice! Termină-le!

Eun-Young a arătat spre recipientul plin cu garnituri din mâna lui Yu-Irim, iar Yu-Irim a chicotit ruşinat.

– Îmi pare rău, am venit aici neanunțat, am vorbit prostii și am luat toate garniturile.

– Am făcut același lucru când lucrurile erau dificile în industria divertismentului. Poți să ne vizitezi oricând. Pentru mama mea, ești ca un binefăcător pentru ajutorul pe care l-ai dat atunci.

– Mulțumesc. Te rog să-ţi exprimi încă o dată recunoștința față de mama ta.

Mintea lui era încă în dezordine și încă îi venea să plângă. Cu toate astea, după ce a mâncat, părea să fi dobândit suficientă putere pentru a-și reprima aceste emoții și a pretinde că este bine.

– Irim!

– Da, Eun-Young.”

– Du-te și vorbește cu el. Ai spus că l-ai marcat. E singurul mod în care poți trăi.

Yu-Irim doar a zâmbit și a intrat în liftul care a sosit în scurt timp. Eun-Young a fluturat din mână. Yu-Irim a făcut și el semn cu mâna. Când ușile s-au închis și figura lui Eun-Young a dispărut, Yu-Irim s-a sprijinit de peretele liftului.

– Serios…