Volumul 3, Prolog, Partea 1

Zgomotul îi tulbura somnul. Kazusa Toomine deschise încet ochii. Ceea ce îi apăru în fața ochilor încețoșați era partea de jos a patului supraetajat – o imagine care rămăsese neschimbată de ani de zile.

Încruntându-se, luă telefonul PHS al spitalului care vibra lângă perna lui, ridicându-l și apropiindu-l de față. Strângând ochii din cauza miopiei și astigmatismului, se strădui să citească afișajul digital încețoșat. 1:22 dimineaţa.

– La naiba… A trecut doar o oră.

Înjură cu voce răgușită. Apoi suspină adânc și se ridică în șezut. Din buzunarul de la piept al halatului, scoase ochelarii și îi puse. Își lăsă picioarele peste marginea patului de jos și se încălță cu sandalele aruncate pe jos. Un senzor de mișcare reacționă, iar camera de odihnă cunoscută pentru gardă era iluminată de o lumină albă. Camera putea găzdui până la patru persoane. Dar în noaptea aceea, el era singurul care se afla acolo.

Kazusa a dus la ureche telefonul PHS care încă vibra și a răspuns obosit:

– Da?

– Îmi pare rău că vă deranjez în timp ce vă odihniți, dr. Toomine.

O asistentă medicală care lucra de gardă se scuză.

– Avem un pacient nou la clinica de noapte.

Kazusa își prinse PHS-ul între gât și umăr în timp ce se îndreptă spre perete. Întrebă:

– Care este situația?

Între timp, își luă halatul de laborator de pe un cârlig și îl îmbrăcă peste halatul medical cu guler în V.

– Pacientul are o lacerație la antebrațul stâng. Tăietura are aproximativ cinci centimetri lungime și se pare că sângerarea s-a oprit pentru moment.

Pacienții care vin în mijlocul nopții sunt de obicei preluați de recepția de urgență, ceea ce înseamnă că nu sunt întotdeauna consultați de un specialist în domeniul relevant. Desigur, fiecare medic a urmat o pregătire completă în facultatea de medicină și deține cunoștințe de bază. Dar, în cele din urmă, un specialist este cel mai potrivit pentru cazuri specifice.

Kazusa însuși a lucrat ca şi chirurg ortoped la Spitalul General Central Național Downtown Est timp de șase ani. Cu toate astea, nu se simțea suficient de încrezător pentru a pune diagnostice independente și a oferi tratament adecvat pentru afecțiuni care nu țineau de specialitatea sa.

Totuși, asta nu însemna că putea refuza un pacient care venise, îngrijorat și în dureri, în mijlocul nopții.

Ca medic de gardă, tot ce putea face era să administreze cel mai rezonabil tratament la care se putea gândi în acel moment. Dacă acesta ameliora simptomele, era o victorie atât pentru el, cât și pentru pacient. Dacă nu, el trimitea pacientul la secția corespunzătoare la o dată ulterioară.

Deoarece o lacerație se încadra în domeniul său de competență, se simțea oarecum ușurat.

– Am înțeles. Voi ajunge acolo în scurt timp.

Kazusa răspunse. Apoi își puse cureaua PHS în jurul gâtului, băgă telefonul în buzunarul de la piept al halatului de laborator și ieși din camera de odihnă.

Coridoarele, care în timpul zilei erau pline de personal, medici, pacienți, vizitatori și contractori, erau acum straniu de liniștite. Sunetul sandalelor sale răsuna neobișnuit de tare în liniștea aceea.

În timp ce mergea pe hol, iluminat de lumina alb-albăstruie a lămpilor fluorescente, își stăpâni un căscat.

Mai devreme în acea zi – sau, mai exact, ieri dimineață – consultase pacienți ambulatoriu, efectuase o operație de stenoză spinală lombară și asistase la o operație de înlocuire totală a șoldului. Între acestea, informase echipa cu privire la operația de a doua zi, discutasese cu pacienții și familiile lor despre consimțământul informat și monitorizase pacienții postoperatorii. Apoi, își începuse garda.

În timpul serviciului de noapte, un medic lucra fără întrerupere până dimineața, apoi continua cu tura de zi până la prânz. Abia după aceea ieșea din serviciu. Dar nu avea niciodată energia necesară pentru a ieși în oraș după o astfel de tură.

În schimb, dormea în dormitorul alăturat, încercând să-și recupereze forțele, înainte de a o lua de la capăt a doua zi cu mai multe consultații ambulatorii, operații, asistență chirurgicală, discuții privind consimțământul informat și monitorizarea postoperatorie… Ciclul continua. Nu se oprea până când nu se rezolva problema lipsei cronice de medici. Cu un program atât de încărcat, abia avea timp pentru mese adecvate sau pauze.

Având în vedere locația sa în centrul orașului, cu cel mai mare cartier de divertisment, mahalale și zone de prostituție, Spitalul General Central National Downtown Est nu era tocmai o alegere populară pentru medicii care căutau un loc de muncă. Sincer vorbind, avea o reputație proastă. Medicii, ca oricine altcineva, ar prefera să lucreze într-un spital bine echipat și modern, în Midtown sau în Inner City. Dar numai cei cu relații sau cu calificări de top aveau luxul unei astfel de alegeri.

Spitalul era mereu lipsit de personal. Medicii suprasolicitați oboseau și plecau. Recenziile negative circulau în industrie, determinând dificultatea atragerii de noi angajați. Lipsa de personal s-a agravat. Era un cerc vicios.

Ca urmare, spitalul se afla de mult timp în pragul colapsului, funcționând cu un număr minim de angajați. Așa era de când Kazusa începuse să lucreze aici.

Trăia mai mult la spital decât acasă, iar viața sa privată era practic inexistentă.

Colegii lui de facultate lucrau în condiții puțin mai bune – deși nu cu mult diferite – și el pierduse de mult contactul cu ceilalți cunoscuți și prieteni. În cele din urmă, distanța s-a accentuat. A încetat să mai ia legătura cu ceilalți, întrebându-se: “Nu-l voi deranja acum?” sau “Dacă nici nu-și mai amintesc de mine?”.

Pe scurt, Kazusa nu avea încredere în sine.

În orașul natal, unde își petrecuse anii de liceu, Kazusa era lăudat ca fiind un “geniu” și începuse să creadă asta, măcar puțin. Dar când s-a mutat în Central City, și-a dat seama repede care era adevărata lui poziție. În oraș, erau nenumărați oameni ca el. Odată ce și-a dat seama de asta, s-a concentrat pe studiu fără să se uite în stânga sau în dreapta, hotărât să nu rămână în urmă. Cumva, a reușit să treacă prin cei șase ani fără să repete niciun curs, iar când a absolvit și a trecut examenul național, a simțit o imensă ușurare. În sfârșit, nu-și va dezamăgi părinții de acasă.

Cu toate astea, speranțele lor de a avea o noră și nepoți păreau puțin probabil să se împlinească. Kazusa nu era deosebit de sociabil din fire și, în viața sa actuală, nu întâlnea aproape niciodată femei. În ceea ce privește relațiile amoroase la locul de muncă, un coleg mai în vârstă îl sfătuise: “Nu o face. Va fi ruşinos dacă vă despărțiți. Și va crea o situație incomodă și pentru ceilalți”. Era un sfat bazat pe experiență, iar Kazusa era de acord. Cu această posibilitate exclusă, șansele lui de a avea o relație amoroasă erau practic zero.

Chiar dacă, printr-un noroc chior, reușea să aranjeze o întâlnire cu o femeie din afara spitalului, exista întotdeauna riscul ca unul dintre pacienții săi internați să se simtă brusc mai rău și să fie chemat înapoi la spital. De fapt, în trecut, erau câteva ocazii în care pagerul său medical a sunat în timpul unui eveniment social – chiar și când nu era de gardă – forțându-l să plece în mijlocul unei reuniuni la care participau și femei. Cu un program atât de imprevizibil, posibilitatea de a avea o iubită părea redusă. Și acum, la vârsta de treizeci de ani, încă nu avusese niciodată o iubită.

-//-

PHS – Sistem personal de telefonie mobilă