O lovitură peste obraz m-a trezit.

Am deschis ochii și l-am văzut pe pajul-șef în fața mea. Până să înțeleg ce se întâmplă, m-a lovit din nou.

Am încercat să mă ridic, dar trupul încă purta urmele nopții petrecute cu Asgail. Pajul a continuat până când n-am mai putut face altceva decât să aștept să se oprească.

— Cum îndrăznește unul ca tine să doarmă în patul Alteței Sale?

Asgail nu mai era în cameră. A rămas doar pajul-șef și oamenii lui.

— Crezi că-l poți ademeni pe Alteța Sa? Cel mult o lună mai ai de trăit aici. Orice ai încerca, nu se va schimba nimic. Ești folosit doar ca să-i preiei nenorocul.

A luat o pastilă și un pahar cu apă de pe tava unui paj.

— Înghite.

Nu știam ce era, dar n-am îndrăznit să refuz. După ce am luat-o, s-a asigurat că o înghițisem.

— Ar fi o problemă dacă ai rămâne însărcinat. Nu știu ce îi faci Alteței Sale, dar îi tulburi judecata.

Am înțeles atunci că medicamentul trebuia să împiedice o sarcină.

Nu puteam însă înțelege de ce cineva și-ar fi imaginat că Asgail ar vrea un copil cu mine.

Pajii m-au supus apoi unei proceduri forțate pentru a elimina din trupul meu urmele nopții trecute. Era dureroasă și umilitoare, dar s-a terminat repede, fără ca eu să pot face ceva.

— Gata. Nu mai e nimic.

Când mi-au dat drumul, pajul-șef mi-a ordonat imediat să plec.

Am ajuns cu greu înapoi la laborator.

Gândul care m-a urmărit era mai rău decât durerea: dacă Asgail continua să încerce să-mi declanșeze ciclul de călduri, toate astea urmau să se repete.

Am încuiat ușa laboratorului. Zăvorul era fragil, dar mi-a oferit măcar iluzia că, pentru câteva ore, eram singur.

“Rikal.”

Trebuia să ajung la atelier. Zahara urma să-l aducă după-amiază.

“Mai pot?”

M-am întins pe pat cu gândul să mă odihnesc doar puțin.

“Poate mă iartă că n-am venit două zile.”

Am adormit imediat.

Nu știu cât timp am dormit. Când m-am trezit, pentru câteva clipe n-am văzut nimic.

“Este noapte?”

Apoi lumina din laborator a început să prindă contur.

Nu era noapte. Afară era probabil aproape de prânz.

M-am speriat de întunericul de câteva clipe, dar mi-am spus că era doar amețeala. Mi s-a mai încețoșat vederea și înainte.

Atunci mi-am amintit că nu am mâncat de două zile.

M-am dus la chiuvetă și am băut apă. M-a ajutat puțin, însă foamea și slăbiciunea nu au dispărut.

M-am așezat pe canapea.

Tot trupul cerea odihnă.

— Kamar… mă doare.

Dacă era acolo, Kamar m-ar fi mângâiat pe cap și m-ar fi întrebat:

“Te simţi bine, Yohan?”

În mintea mea, chipul lui s-a suprapus peste cel al lui Asgail.

— Mă simt bine, am șoptit.

– Încă mă simt bine.

“Lasă-mă doar să mai dorm puțin.”

M-am gândit la Rikal.

“Îmi pare rău. Mâine vin să te văd.”

Am adormit din nou.

M-a trezit o altă lovitură.

Pajul-șef stătea deasupra mea.

— Dormi liniștit aici, Omega inutil?

M-am ridicat cât am putut.

— Trebuie să-l servești pe Alteța Sa. Mișcă-te.

M-au scos din laborator fără să-mi lase timp să-mi revin.

— Consideră-te norocos, a spus pajul-șef.

– N-ar fi bine să te irosim înainte să-i preiei Alteței Sale nenorocul.

Am încercat să-i urmez, sprijinindu-mă de perete. Când am rămas în urmă, pajii m-au bruscat și m-au lovit până când am reușit să continui.

Am ajuns în fața încăperilor prințului aproape fără putere.

— Dramatic, a mormăit pajul-șef.

Le-a poruncit celorlalți să mă curețe înainte să mă ducă înăuntru. Mi-au șters în grabă sângele și murdăria de pe față, apoi m-au împins spre ușă.

— Alteță, Omega este pregătit.

Eram aruncat în cameră, iar ușa s-a închis în urma mea.

Am rămas pe covor, încercând să-mi adun puterile.

“Trebuie să mă ridic.”

Pașii lui Asgail s-au apropiat.

S-a oprit în fața mea.

Din colțul ochiului i-am văzut piciorul pe care l-am sărutat cu o zi înainte.

A urmat o scurtă tăcere.

— Ce priveliște dramatică.