M-am încordat dintr-odată. Am înghițit în sec, apoi am tras aer cu greu și am închis ochii. Frica și durerea s-au prăbușit peste mine, golindu-mi mintea de orice altceva. Am rămas întins pe burtă, respirând sacadat, în timp ce Asgail nu spunea nimic. Abia după ce mi s-a mai liniștit respirația am reușit să-mi adun gândurile. Ochii îmi erau încă încețoșați de lacrimi, așa că n-am încercat să mă ridic.

Printre respirațiile mele neregulate se auzea un mormăit constant. Ploaia. Privirea rece a lui Asgail apăsa asupra mea la fel ca înainte. Amintirea loviturilor de bici și a vântului care urla în jurul meu m-a determinat să tremur. Respirația mi s-a grăbit din nou și mintea mi s-a golit, însă ploaia continua să cadă, slabă și stăruitoare.

Probabil durerea mi-a tulburat mintea. Am îndrăznit să-l privesc pe Asgail și, cu o voce tremurătoare, am întrebat:

— Vă simţiţi… bine?

S-a încruntat. Un val de durere m-a străbătut și mi-am mușcat buza ca să nu țip. Printre respirații scurte, am reușit să spun:

— Nu… vă fie teamă. Vă… ajut eu.

Vocea mi s-a stins odată cu următoarea răsuflare. Am ridicat o mână spre el, dar n-am avut puterea să-l ating. Brațul mi-a căzut la loc. Abia atunci Asgail a vorbit.

— De ce crezi asta? Că mi-ar fi frică?

Și-a îngustat ochii și m-a privit dur. Durerea pulsa fără încetare și lacrimile mi-au umplut iar ochii. Am deschis gura și, sub privirea lui, am șoptit:

— Vă… tremură mâna.

Un mușchi i-a tresărit în obraz. A rămas tăcut mai mult ca niciodată.

“Kamar.”

Numele mi-a venit pe buze. Privirea mi s-a încețoșat și eram aproape să-mi pierd din nou cunoștința, când i-am auzit mormăitul slab.

— Nimeni nu știa asta. Pe singurul care știa l-am ucis cu mâna mea.

Vocea lui era tulburător de calmă. Pleoapele mi s-au închis. Pe măsură ce alunecam spre inconștiență, aroma dulce din aer s-a intensificat. Am inspirat fără să-mi dau seama, apoi am expirat încet, simțind feromonii pătrunzându-mi în simțuri. L-am auzit mormăind, parcă pentru sine:

— Și acum ce ai de gând să faci?

Ploaia măruntă rupea tăcerea grea din încăpere. Am deschis ochii și, pentru o clipă, am văzut un chip cunoscut plutind înaintea mea. I-am închis iar. Când am reușit să-mi focalizez privirea, am înțeles că nu era real. Era doar portretul prințului moștenitor Asgail, privind rece de pe perete. Am rămas nemișcat. Când ușa a scârțâit, frica și durerea mi-au încordat tot trupul. Un curent rece mi-a atins spatele și am tresărit. Am încercat să mă feresc, dar nu puteam să mă mișc, iar un suspin mi-a scăpat printre buze.

— Ah!

Strigătul meu era dramatic, aproape animalic. Nu. Pentru Asgail, valoram mai puțin decât un animal. Gândul acela m-a durut aproape la fel de tare ca rănile.

— Gata… nu mai plânge. Nu faci decât să-ți agravezi durerea.

O voce blândă m-a certat. Avea dreptate. Plânsul determina să mă doară și mai tare. Mi-am înăbușit suspinele și am strâns din dinți. Probabil mi-a administrat ceva, fiindcă după puțin timp mintea mi s-a încețoșat, iar durerea s-a domolit. Când m-am liniștit, femeia a continuat pe un ton calm.

— Îți voi da medicamente până când rănile vor începe să se vindece. Mai mult de atât nu putem face acum. Spatele este prea rănit ca să poată fi cusut. Vor rămâne cicatrici. Așa se întâmplă după o asemenea pedeapsă.

— Doamnă Maysa, n-am mai văzut răni atât de grave. Probabil a comis o trădare cumplită.

— Taci.

Maysa a oprit-o pe cealaltă femeie. Vocile lor s-au îndepărtat treptat, iar eu am alunecat într-un somn ușor.

— Oricum nu mai are mult. Măcar nu-l mai chinuiți…

Vorbele acelea erau ca o sentință. Chiar și în timp ce conștiința mi s-a stins, durerea nu m-a părăsit.

Mi-am pierdut și mi-am recăpătat cunoștința de multe ori. Îmi administrau injecții pe care nu le cunoșteam, îmi curățau rănile și mă îngrijeau. Uneori, pentru câteva clipe, durerea se îndepărta suficient cât să pot respira.

În vise, Kamar mă ținea mereu în brațe. Culegeam fructe împreună la oază și ne sărutam sub soare. Uneori se certa cu Rikal, iar eu îi despărțeam, după care îmi spunea că mă iubește. De fiecare dată când mă trezeam, aveam obrajii umezi de lacrimi.

Au trecut câteva zile. Sau cel puțin așa mi s-a părut.

M-am trezit brusc când cineva m-a mişcat de umăr. Durerea m-a determinat să tresar și am deschis ochii. În fața mea era Haham, socrul medicului regal. S-a încruntat, mi-a dat drumul și a poruncit:

— Ridică-te. Te cheamă Alteța Sa.

Amintirile pe care am încercat să le îngrop s-au întors peste mine dintr-odată. Am încremenit sub privirea lui. Haham s-a răstit:

— Deci ești Omega. Dacă aș fi știut mai devreme, mi-ai fi fost de folos pentru preparatele mele. Consideră că ai avut noroc până acum. Ce mai aștepți? Mișcă-te!

Nu puteam. Haham a înjurat și a ridicat vocea.

— Omega inutil! Nu auzi? Ridică-te odată!

— Nu… merg.

Cuvintele mi-au scăpat înainte să mă pot opri. Haham a rămas o clipă cu ochii mari, surprins că am îndrăznit să mă împotrivesc. Nu i-a păsat însă. Am clătinat din nou din cap.

— Nu… nu vreau să merg. Vă rog… nu mai pot.

Nu voiam să-l văd pe Kamar în brațele altcuiva.

Lacrimile mi-au încețoșat vederea. O palmă m-a lovit peste obraz atât de brusc, încât am rămas fără glas. Am tras aer cu greu, iar Haham a urlat:

— Nenorocit obraznic! Îndrăznești să mă sfidezi?

— Ajunge, Haham. Rănile lui încă nu s-au vindecat. Uite, a început iar să sângereze.

Maysa s-a băgat între noi și l-a împins înapoi. A încercat să mă lovească din nou, dar o infirmieră l-a oprit.

— Alteța Sa îl așteaptă în cameră. Vrei să-l omori înainte să ajungă acolo?

Haham a pufnit disprețuitor, a mai aruncat câteva înjurături și s-a retras. Maysa și infirmiera mi-au verificat spatele, au aplicat unguent și au curățat rănile. De obicei mă tratau când eram aproape inconștient, dar de data asta am rămas treaz. Antisepticul m-a usturat atât de tare, încât am strigat.

— Ah!

— Aproape am terminat. Știu că doare. Nu avem cum să evităm asta.

Maysa lucra cu mișcări precise, aproape mecanice. Mi-a acoperit rănile cu tifon și le-a bandajat. Când a terminat, eram complet epuizat.

Dar nici atunci nu am primit răgaz. Haham a poruncit:

— Luați-l imediat în dormitorul Alteței Sale. Să fie acolo înainte să se încheie consiliul.

Maysa s-a uitat la mine, apoi la el.

— Pentru ce îl cheamă Alteța Sa?

Haham a răspuns tăios:

— Pentru ce altceva? Pentru reproducere. E sezonul ploios.

Maysa a mormăit:

— În starea asta, s-ar putea să nu mai reziste nici măcar o zi…

Haham a râs ironic.

— Și ce dacă? Pentru asta există Omega: ca să aducă pe lume urmași. La ce altceva ar fi buni? Ne-a înșelat pe toți până acum. Ar trebui să fie recunoscător că încă trăiește.

Maysa n-a răspuns.

Am implorat și am încercat să mă împotrivesc, deși știam că era inutil. Nimeni nu mi-a răspuns. M-au dus cu forța în camera lui Asgail. Mi-am amintit de ziua în care s-a prăbușit otrăvit și mi-am ținut respirația, însă patul era gol. Maysa mi-a verificat încă o dată rănile și mi-a spus:

— Ți-am dat ceva ca să oprească sângerarea și calmante. Încearcă să nu te temi.

Voia să mă liniștească, dar nu puteam nici măcar să zâmbesc. Frica de Asgail a devenit și mai puternică. Nici nu am îndrăznit să privesc spre pat. M-am ghemuit lângă perete, respirând cu greu în timp ce durerea îmi ardea spatele. M-am gândit la Rikal.

Am pierdut noțiunea timpului. Când mi-am imaginat motanul rămas singur și nemișcat în laborator, un fior m-a străbătut. Printre picăturile de ploaie am auzit ușa deschizându-se. M-am încordat și am ridicat capul. Asgail a intrat, iar ușa s-a închis în urma lui.