Nici nu am apucat să-mi aranjez hainele când m-au dus și m-au legat de un stâlp. Însoțitorii s-au dat înapoi când m-au văzut pe jumătate dezbrăcat și în starea aceea, cu dezgustul întipărit pe chipuri. Au schimbat priviri și au început să șușotească. Nici nu era nevoie să le aud cuvintele ca să știu ce spuneau. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării și am început să tremur. Toți m-au privit cu aceeași răceală.

— Alteță, am adus biciul.

Vocea șambelanului a răsunat în spatele meu. Stăteam legat de stâlp, cu brațele întinse, încordat în așteptare. Șoaptele s-au oprit și peste încăpere s-a lăsat o tăcere grea. Am simțit pe cineva apropiindu-se, apoi o mână care mi-a prins cămașa și mi-a smuls-o de pe spate. Aerul rece mi-a atins pielea și am tras scurt aer în piept. În clipa următoare, vâjâitul biciului a tăiat liniștea.

Prima lovitură mi-a răvășit simțurile și aproape mi-am pierdut cunoștința. A doua m-a readus brutal la realitate. Biciul a continuat să-mi lovească spatele iar și iar. Durerea devenea tot mai greu de suportat, iar sângele îmi curgea pe piele. Nu mai eram în stare să țip; respiram sacadat și mă rugam să leșin. Dar loviturile nu se opreau.

“Aș putea muri așa.”

Când biciul a căzut din nou, gândul mi-a fulgerat prin minte.

“Dacă mor aici…”

Încă o lovitură și lumea din jurul meu s-a încețoșat.

“Kamar, oare ți-ai aminti de mine?”

O nouă undă de durere m-a readus pentru o clipă la realitate. Apoi întunericul m-a înghițit și nu mi-am mai amintit nimic.

Durerea m-a trezit. Până și respirația mă chinuia. Am deschis cu greu ochii, dar în jur era beznă. Am clipit de câteva ori, până când privirea mi s-a obișnuit și am deslușit pereți duri de piatră. Frigul podelei mi-a pătruns în trup, însă nu puteam să mă mișc. Doar ochii mai ascultau de voința mea. Când am zărit gratiile groase de fier, am înțeles unde mă aflam. Eram într-o celulă.

Am încercat să mă mișc și durerea m-a străbătut din nou. Am început să respir sacadat, cu ochii plini de lacrimi. Nici măcar degetele nu-mi răspundeau. Mirosul de umezeală și mucegai se amesteca cu cel al sângelui și cu feromonii mei slabi, abia perceptibili în întuneric. M-au abandonat acolo. Eram cu totul singur.

Lacrimile au început să-mi curgă. Nu mai știam dacă plângeam de durere sau de disperare. Spatele îmi zvâcnea fără încetare, iar fiecare respirație mă ustura. M-am forţat să trag aer puțin câte puțin.

Gâtul îmi era uscat, dar nu aveam cum să beau apă. Îmi doream să-mi pierd din nou cunoștința, însă durerea mă ținea treaz, refuzându-mi până și alinarea asta.

“Rikal…”

M-am gândit la motanul rămas singur. De cât timp eram acolo? Mâncarea lui îi ajungea doar pentru o zi. Cine avea să aibă grijă de el acum? Nimeni.

Am încercat să-mi abat gândurile de la durere. Mi-am amintit de copilărie, de clipele petrecute cu Rikal, de Steward. În cele din urmă, mi-a apărut în minte oaza.

— Yohan.

Mi-am amintit zâmbetul luminos al lui Kamar și felul în care mă strângea în brațe. Ne-am petrecut zilele sub soarele arzător, culegând fructe, iar nopțile ghemuiți împreună în colibă. Amintirea acelor clipe m-a copleșit și lacrimile au început să-mi curgă din nou.

“Vreau să mă întorc…”

Amintirile au venit una după alta, până când am încetat să mă mai împotrivesc. Cu imaginea lui Kamar zâmbindu-mi înainte să mă sărute, am alunecat iar în inconștiență. Poate că, de data asta, aveam chiar și un zâmbet slab pe buze.

Mi-am pierdut și mi-am recăpătat cunoștința de nenumărate ori. De fiecare dată am rămas treaz tot mai puțin, până când, la una dintre treziri, am avut senzația că avea să fie ultima. Gâtul îmi era atât de uscat, încât abia mai puteam respira. Durerea mi-a amorțit până și gândurile, iar amintirile erau tot mai slabe. Doar grija pentru Rikal nu-mi dădea pace. Dacă Steward se întorcea, avea să aibă grijă de el? Dar adevărul că eram Omega ar fi ieșit la iveală și totul s-ar fi năruit. Poate că era mai bine ca Steward să nu se mai întoarcă.

“Numai eu merit pedeapsa asta.”

“Poate că este o pedeapsă de la Allah. Diferențierea mea, faptul că şi Kamar m-a uitat, suferința asta… toate sunt din vina mea.”

“Cu ce am greșit atât de mult?”

Privirea mi s-a întunecat iar și am simțit că alunec din nou în neant când am crezut că aud ceva. De când eram aruncat în celulă, nu am auzit decât propria respirație chinuită. Am crezut că mintea îmi joacă feste. Dar vocile au devenit tot mai clare. Trupul îmi era aproape amorțit de durere, însă auzul parcă mi se ascuțise. Nici să gem nu mai aveam putere. Am rămas doar să respir cu greu, până când pașii s-au oprit în apropiere.

— Ce-i asta? N-a murit?

— Scoateți-l de aici și luați-l cu voi.

— E într-o stare dramatică…

Vocile s-au stins pe măsură ce mi-am pierdut din nou cunoștința.

Întunericul nu se sfârșea. Am încercat să merg înainte, tremurând de teamă, dar nu știam în ce direcție să mă îndrept. Nu era nimeni în jur. Mi-am întredeschis buzele uscate și am strigat cu disperare:

— Rikal… Steward?

Tăcerea mi-a înghițit glasul. Mi-am adunat ultimele puteri și am strigat din nou.

— Kamar.

Nici de data asta nu mi-a răspuns nimeni. Lacrimile mi-au încețoșat vederea și mi-am ascuns fața în palme. Nu era nimeni acolo. Eram cu adevărat singur.

“Singur pentru totdeauna.”

În clipa în care gândul acela m-a lovit, am simțit o aromă dulce, abia perceptibilă. Am încremenit, neștiind dacă era reală. Apoi, dincolo de pleoapele închise, a licărit o lumină. Mi-am desprins încet mâinile de pe față și mi-am făcut curaj să deschid ochii. O lumină puternică m-a învăluit, împreună cu parfumul acela blând. Mi-am ținut respirația. În mijlocul strălucirii se afla el, cu brațele deschise și cu un zâmbet mai luminos decât l-am văzut vreodată.

— Yohan.

“Kamar.”

Am izbucnit în plâns și m-am repezit spre el. M-a prins imediat în brațe și m-a strâns cu putere.

“Unde ai fost? Ce ai făcut? Nu… nu te învinovățesc. Nu sunt supărat. Te-ai întors, asta e tot ce contează. Ești aici și acum totul va fi bine…”

“Kamar.”

Am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă.

“Să nu mă mai părăsești niciodată…”

Când am deschis ochii, eram întins singur. Durerea mi-a străbătut trupul și am gemut fără să vreau.

Respiram greu, încercând să-mi limpezesc mintea. Capul îmi pulsa și abia am reușit să înțeleg unde mă aflam. Am observat acul înfipt în braț, apoi mi-am dat seama că eram culcat cu fața în jos pe un pat moale, nu pe podeaua rece de piatră.

Am gemut răgușit. Nu aveam nicio idee ce s-a întâmplat. Apoi aroma dulce mi-a atins din nou simțurile și granița dintre vis și realitate s-a destrămat. Oare încă visam? Sau era adevărat? Ce s-a întâmplat?

“Kamar, unde ești?”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi când o siluetă a apărut la marginea câmpului meu vizual. Am clipit repede și privirea mea s-a întâlnit cu niște ochi reci și liniștiți.

Era prințul moștenitor Asgail.