Steward a rămas la fel de surprins ca mine de întorsătura imprevizibilă. Niciunul dintre noi nu știa cum să reacționeze și am rămas pe loc, neliniștiți, până când Najima a vorbit încet.

— Îmi pare rău.

Zakriya a mormăit ceva printre dinți, apoi s-a întors spre Steward. Aș fi vrut s-o ajut, dar m-am oprit. Poate că pentru ea era și mai neplăcut să fie văzută astfel de cineva ca mine. Mi-am coborât privirea și am așteptat până când am simțit că s-a întors cu spatele. Atunci Zakriya i s-a adresat lui Steward.

— Chiar nu știi care este cauza?

— Nu pot ști până nu vin rezultatele.

Zakriya și-a mângâiat bărbia.

— Un medicament banal n-ar putea provoca așa ceva. E neobișnuit. Când afli ce substanță era, să-mi spui.

Steward a zâmbit forțat.

— Știi că nu putem divulga informații despre starea Alteței Sale.

Mi-a spus și mie același lucru. M-am întrebat cum va reacționa Zakriya, dar el doar a râs.

— Așa este. Dar, după cum știi, am aceeași constituție ca Alteța Sa. Nu strică să fiu informat. În plus, dacă i se întâmplă ceva, răspunderea pentru regat îmi va reveni mie. Trebuie să mă anunți.

Zâmbetul lui Steward nu s-a schimbat.

— Dacă se va întâmpla ceva, desigur.

Râsul lui Zakriya s-a stins. Pentru o clipă m-am temut că se va înfuria, dar și-a dres doar glasul și a vorbit mai dur.

— Am spus ce aveam de spus. Plecăm. Najima!

— Stați.

Am strigat fără să-mi dau seama după prințesă, iar amândoi s-au întors surprinși. Am căutat repede un motiv.

— Dacă plecați acum, rana de pe obrazul Alteței Voastre s-ar putea înrăutăți. Poate ar fi mai bine s-o îngrijim întâi.

Steward s-a uitat la mine și a intervenit imediat.

— Așa este. Domnule Zakriya, mergeți înainte. Ne ocupăm noi de rană.

Zakriya a privit-o pe Najima. Ea i-a întâlnit privirea fără să spună nimic. În cele din urmă, a încuviințat și a ieșit din încăpere.

Am răsuflat ușurat și i-am adus repede un scaun. Najima a încercat să zâmbească, dar s-a oprit, cu sprâncenele ușor încruntate. Steward a scos o compresă sterilă din cărucior, a umezit-o și i-a întins-o.

— Țineți-o pe rană și puneți ceva rece mai târziu. Nu-mi vine să cred că v-a lovit peste față.

— Se întâmplă des.

Najima a spus-o cu o seninătate care m-a surprins, apoi s-a uitat la mine cu blândețe.

— Te-ai temut că mă va lovi din nou dacă plec cu tata? Mulțumesc. Ești foarte bun.

Bunătatea ei m-a determinat să mă simt și mai vinovat. Era logodnica lui Kamar. Dacă ar fi știut ce simțeam eu pentru el, oare mi-ar mai fi zâmbit la fel?

Vocea lui Steward, încă enervată, a întrerupt tăcerea.

— Femeile sunt tratate foarte prost aici. Alteță, după ce ați studiat în străinătate, probabil simțiți și mai puternic diferența.

Najima a ridicat ușor din umeri.

— Totuși, femeile sunt tratate mai bine decât Omega.

Am încremenit, iar ea a continuat.

— Dacă m-aș fi diferențiat ca Omega, tata m-ar fi omorât. Ar trebui să-i mulțumesc lui Allah că femeile Omega sunt atât de rare… poate că am avut noroc.

A râs scurt, de parcă ar fi vorbit despre ceva firesc.

— Pentru un bărbat, să se diferențieze ca Omega înseamnă să ajungă într-o situație mult mai grea, aşa e?

Steward a răspuns imediat.

— În multe țări, Omega sunt tratați în mod egal, iar drepturile femeilor sunt mult mai bine protejate. În cele mai multe locuri, discriminarea este interzisă.

Najima a zâmbit.

— Dar noi trăim aici.

Steward n-a mai spus nimic. Najima s-a ridicat și și-a netezit veșmântul.

— Tata trebuie să fi plecat deja. Mă întorc în încăperile mele.

Apoi s-a uitat la mine.

— Probabil spera să afle ceva de la voi, dar nu aveți nimic de spus, nu-i așa?

— Îmi pare rău.

Steward a refuzat-o fără ocolișuri. Najima a râs scurt, de parcă s-a așteptat la răspuns, a lăsat compresa pe cărucior, mi-a zâmbit și i-a făcut un semn de rămas-bun lui Steward. Când ușa s-a închis în urma ei, am rămas doar noi doi și Kamar, încă inconștient.

Steward a vorbit încet, în timp ce eu îl priveam pe Kamar.

— Nu uita, Yohan. Ea este logodnica lui Kamar.

— Știu. Și știu că e nevoie să plec… cât mai curând.

Era ultima mea șansă să mai rămân lângă el. Nu puteam continua să stau aici cu sentimentele acestea pe care nu aveam dreptul să le arăt. Am încercat să zâmbesc.

— Kamar… o să-și revină curând, nu-i așa?

Steward și-a trecut o mână prin păr.

— Trebuie să-și revină.

Era singurul răspuns pe care mi-l putea da. L-am privit pe Kamar în tăcere, iar Steward, înțelegând ce simțeam, a adăugat:

— Poți rămâne aici în noaptea asta, Yohan. Și eu voi sta. Trebuie să urmăresc evoluția lui.

— Serios?

Am simțit cum mi se aprinde o urmă de speranță. Steward a zâmbit obosit și a încuviințat.

— Da. Prințul nu dă încă semne că și-ar reveni… Stai, ți-ai luat medicamentul? Mai bine îl iei acum, ca să fim siguri.

Mi-a întins o pastilă, iar eu am înghițit-o cu apă din carafa de pe masă. Mulțumit, Steward s-a lăsat într-un scaun.

— Ce se întâmplă aici?

Am pus paharul jos și am întrebat ezitant:

— Steward… chiar nu știi care este cauza?

M-a privit printre degete. După câteva clipe de tăcere, a oftat.

— Ca să fiu sincer, cercetările mele de până acum au inclus și testarea unor medicamente pe Alfa Extrem.

— Medicamente?

Am întrebat fără să mă pot abține, iar expresia lui Steward a devenit serioasă.

— Știi deja că medicamentele banale au un efect foarte slab asupra lor. De aceea am încercat diferite combinații și doze. Uneori reacția este atât de redusă, încât e nevoie să fie ajustată cantitatea. Nu avem multe cazuri pe care să le putem studia, așa că fiecare tratament trebuie verificat cu mare atenție.

— Dar nu cumva…

Am șoptit, iar el s-a grăbit să mă liniștească.

— Nu. Medicamentul pe care l-a primit prințul nu era periculos. Suferă de insomnie severă. Durerile de cap nu-l lasă să doarmă, iar lipsa somnului le agravează. E un cerc vicios.

— Deci i-ai dat un somnifer, unul dintre medicamentele pe care le-ai testat?

Steward a încuviințat, încruntat.

— Da. Dar n-ar fi avut cum să devină dintr-odată atât de periculos. Dacă prințul nu se trezește…

N-a mai terminat. Chipul lui era tulburat, iar eu nu știam ce să spun. Totuși, un lucru îmi era limpede.

“Nu era vina lui Steward.”

Chiar dacă medicamentul ar fi avut efecte secundare, o asemenea prăbușire nu putea apărea fără un motiv. Cineva probabil a intervenit asupra dozei.

“Dar cine?”

Neliniștea mi-a cuprins din nou pieptul. Încăperea luxoasă mi s-a părut dintr-odată sufocantă.

Kamar era rănit și atunci când l-am întâlnit prima dată.

Gândul m-a determinat să încremenesc.

“Cineva a încercat să-l omoare pe Kamar.”

“Cine?”

Chipul lui Zakriya mi-a apărut în minte, iar eu mi-am dus instinctiv mâna la gură.