Inima îmi bătea atât de tare, încât parcă sunetul venea de undeva departe. Îmi simțeam pulsul în tâmple, iar gura mi s-a uscat. Totul în mine îmi spunea să plec, însă picioarele refuzau să se miște.

Mirosul dulce și puternic care ajungea până la mine îmi amețea simțurile. Genunchii mi s-au înmuiat și vederea mi s-a încețoșat, dar nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Coridorul cu arcade dădea spre o grădină largă și îngrijită, iar el se afla în curtea interioară. M-am ascuns după un stâlp și am rămas să-l privesc.

“Ce caută aici la ora asta?”

Neliniștea și dorul se amestecau în mine. Am clipit de câteva ori, încercând să văd mai bine. Cât a trecut de când l-am văzut ultima dată? O săptămână? Zece zile? Poate mai mult? Nu m-am așteptat să dau peste el aici, atât de brusc. Mi-am ținut respirația și i-am urmărit profilul.

Stătea nemișcat. Doar vântul îi mai răvășea ușor părul negru, tuns scurt. Privea undeva în depărtare, iar pe chip avea o expresie pe care nu am mai văzut-o niciodată.

“L-am văzut vreodată pe Kamar atât de singur?”

Nu. Cu mine era mereu expresiv, capabil să treacă de la zâmbet la supărare într-o clipă. Acum însă părea golit de orice. Lumina lunii îi accentua trăsăturile și îl determina să pară aproape ireal, chipeş și străin.

Nu purta haine tradiționale, ci un costum negru. Stătea cu mâinile în buzunare și privea în gol. Atunci am înțeles din nou că acesta era omul pe care l-am văzut la palat: prințul cu ochii violet și privirea rece.

Mi s-a strâns inima. Încă nu mă observase. Puteam să plec înainte să se întoarcă și să mă vadă.

“Trebuie să plec…”

Și totuși am rămas pe loc, incapabil să-mi desprind ochii de la expresia lui absentă.

“La ce se gândește?”

L-am privit în tăcere. Ne despărțeau doar câțiva metri, dar distanța dintre noi părea uriașă. Lângă Kamar nu simțisem niciodată așa ceva.

“Dacă, într-adevăr, doar seamănă cu el…”

Gândul mi-a adus în același timp ușurare și tristețe. Dacă omul din fața mea nu era Kamar, atunci unde era el?

Mi-am pierdut echilibrul și am atins din greșeală stâlpul. Zgomotul era suficient. El s-a întors imediat, iar privirile s-au întâlnit.

Inima mi-a luat-o razna. Am făcut instinctiv un pas înapoi. Chipul lui Kamar — nu, al lui Asgail — s-a încruntat ușor, iar el a vorbit.

— Rămâi acolo.

Vocea lui m-a determinat să încremenesc. S-a apropiat încet, iar mirosul dulce care altădată mă liniștea îmi amplifica acum neliniștea. Abia atunci mi-am amintit ceva important.

“N-am luat inhibitorul.”

Eram toată ziua în laboratorul lui Steward și am uitat. Mi-au revenit în minte discuțiile de la cină și felul în care cei de acolo vorbeau despre Omega.

“Dacă află cine sunt…”

Vocea lui Asgail mi-a întrerupt gândurile.

— Cine ești? Ce faci aici?

Nu părea furios. Întrebarea lui era calmă și directă, iar eu am clipit nedumerit.

“Oare nu-mi simte feromonii din cauza propriului miros?”

Mi-am ridicat privirea și ochii lui violet s-au oprit asupra mea. Era mult mai aproape decât am crezut. La distanța aceea, mi se părea imposibil să nu observe ceva.

Mi-au revenit în minte vorbele cumplite de la cină despre felul în care unii nobili voiau să-i trateze pe Omega.

Kamar n-ar fi acceptat niciodată așa ceva.

“Dar prințul Asgail?”

L-am privit cu neliniște, însă el nu părea să observe nimic neobișnuit. S-a încruntat o clipă, apoi expresia i s-a îmblânzit, ca și cum ar fi ajuns la o concluzie.

— Am auzit că Nadim a invitat un vechi prieten. Tu ești?

Nadim? Nu am mai auzit numele acela. Înainte să-mi dau seama ce presupunea despre mine, tonul lui a devenit surprinzător de blând.

— Nu ar trebui să umbli singură la ora asta. Nadim nu ți-a spus? Nu e bine ca o femeie să fie singură noaptea.

Am rămas cu ochii mari. De atât de aproape, nu numai că nu mă recunoștea, dar nici nu-și dădea seama că eram bărbat. Totuși, grija din vocea lui m-a atins.

— În ce cameră stai? La Nadim? Te conduc eu.

Apoi a zâmbit. În clipa aceea, totul s-a schimbat pentru mine și, pentru câteva secunde, cel din fața mea era din nou Kamar.

Inima îmi bătea nebunește. Voiam să-l îmbrățișez și să-i spun cât mi-a lipsit, dar nu m-am putut mișca.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am clipit și l-am văzut pe Kamar privind surprins spre mine. Abia atunci mi-am dat seama că plângeam. Așa mă privea și înainte, cu blândețea aceea nesigură a omului care nu știa cum să mă liniștească.

“Dacă ar fi Kamar, mi-ar șterge lacrimile.”

Ca și cum mi-ar fi auzit gândul, și-a ridicat mâna. Prin lacrimi nu-i mai vedeam bine chipul, doar mâna care se apropia cu ezitare.

“M-ar lua din nou în brațe și mi-ar spune că va fi bine?”

— Yohan!

Strigătul m-a readus imediat la realitate. În fața mea se afla din nou prințul Asgail. M-am întors și l-am văzut pe Steward venind grăbit spre noi, palid de îngrijorare.

— Steward…

Asgail i-a rostit numele. Steward a ajuns lângă noi fără suflare și s-a așezat repede între mine și prinț.

— Alteță! La ora asta… cum de…?

Vocea îi tremura. Probabil se trezise și intrase în panică atunci când nu m-a găsit. M-am uitat la spatele lui și am rostit fără glas: “Îmi pare rău.” Asgail a vorbit primul.

— E ciudat să mă aflu în propria grădină?

Tonul lui redevenise sec, iar blândețea de mai devreme dispăruse. Steward a râs ruşinat.

— Nu, desigur că nu. Doar m-a surprins să vă găsesc treaz la ora asta.

Asgail n-a răspuns. Steward a tăcut și el. Vântul răcoros mișca frunzele, iar eu i-am prins ușor brațul. Atunci Asgail a întrebat din nou:

— Îl cunoști pe omul acesta?

Întrebarea lui l-a determinat pe Steward să ezite o clipă înainte să dea din cap.

— Da. L-ați mai văzut. Este asistentul meu, Yohan.

Asgail n-a reacționat. Am încercat să-i văd expresia pe lângă Steward, dar chipul lui nu trăda nimic. După o pauză, a întrebat:

— Asistentul tău?

Vocea lui era și mai joasă. Steward a răspuns simplu:

— Da.

— Data trecută era rănit și nu i se vedea bine chipul. De aceea probabil nu l-ați recunoscut.

Asgail și-a ridicat ușor sprânceana, de parcă încerca să-și amintească.

— Este bărbat?

— Da. Yohan este bărbat.

Steward a răspuns fără ezitare. S-a lăsat din nou liniștea. Curiozitatea a învins și am privit pe lângă umărul lui. Ochii noștri s-au întâlnit, iar eu m-am retras imediat. Steward l-a întrebat atunci pe Asgail:

— Sunteți dezamăgit, Alteță?

Asgail n-a răspuns. S-a încruntat, a mormăit ceva pentru sine, apoi s-a întors și a plecat. L-am urmărit cu privirea de după Steward.

După ce am rămas singuri, Steward s-a întors imediat spre mine.

— Yohan, te simţi bine? S-a întâmplat ceva?

— Îmi pare rău că te-am îngrijorat.

Am vrut să-i explic ce s-a întâmplat cu Rikal, dar m-a certat înainte să apuc.

— Cum ai putut să pleci așa? Măcar trezește-mă și merg cu tine!

Nu aveam nicio scuză.

— Îmi pare rău… Rikal a ieșit și m-am dus să-l caut.

— Și dacă ți se întâmpla ceva?

Și-a trecut o mână prin păr, încă agitat, apoi a mormăit:

— Bine că măcar ți-ai luat inhibitorii.

— Păi…

M-am uitat spre el, iar Steward s-a încruntat.

— Ce e cu privirea asta?

— De fapt… am uitat să-i iau. Îmi pare rău, Steward. Promit că nu se mai întâmplă.

Mi-am cerut iar scuze, dar expresia lui a devenit și mai serioasă. S-a apropiat și a verificat cu atenție dacă îmi simțea mirosul.

— Steward?

A rămas câteva clipe nedumerit, apoi m-a privit surprins.

— Chiar nu i-ai luat?

— Nu. Am stat toată ziua în laborator și m-am obișnuit să nu-i mai iau acolo.

M-a privit fără să spună nimic. Apoi s-a îndreptat brusc și s-a uitat în jur, asigurându-se că eram singuri. Când s-a convins, și-a coborât vocea.

— Yohan.

— Da?

Tonul lui a devenit grav, iar eu m-am încordat. A spus încet:

— Hai înapoi în cameră. Vorbim acolo.