Pașii s-au oprit nu departe de noi. S-a lăsat liniștea. Mi-am ridicat cu grijă privirea. Zakriya, aflat în fața lui Steward, a vorbit.

— E târziu. Ce ai de gând să faci acum? Ce-ar fi să ieșim la un ceai și să mai vorbim puțin?

M-am uitat spre Steward. A zâmbit și i-a răspuns politicos.

— Mă onorează invitația, Lord Zakriya, dar sunt destul de obosit și încă nu m-am obișnuit cu locul. Aș prefera să mă retrag și să mă odihnesc.

Zakriya s-a încruntat, apoi a încercat din nou.

— Păcat. Atunci ce-ar fi să trec mâine după-amiază pe la tine?

Părea nerăbdător să afle ceva. Steward a zâmbit din nou, la fel de politicos.

— Ziua vreau să mă ocup de cercetare. Sper să înțelegi.

După nişte clipe de tăcere, Zakriya a întrebat:

— Nu cumva mă eviți?

Steward a ridicat repede o mână, negând.

— Deloc. Pur și simplu nu prea am timp liber cât mă ocup de cerințele prințului moștenitor. Știi și tu.

Ochii lui Zakriya s-au îngustat. A privit în jur, apoi și-a coborât vocea.

— Să nu mă înțelegi greșit. Voiam doar să aflu cum se simte Alteța Sa, pentru binele regatului și al coroanei.

— Desigur. Loialitatea ta este bine cunoscută, Lord Zakriya.

Steward a continuat calm.

— Dar abia mi-am început activitatea aici și încă nu am mare lucru de raportat. Chiar dacă ai veni la mine, n-aș avea ce să-ți spun. Am intrat de curând în palat și abia am început evaluarea Alteței Sale. Încă îi studiez starea, așa că deocamdată nu am concluzii importante.

Părea sincer. Zakriya l-a privit câteva clipe, apoi și-a relaxat expresia.

— Foarte bine. Atunci n-am să mai insist. Păcat, credeam că era o ocazie bună să-i fiu de folos Alteței Sale.

— Nu-ți face griji. Sunt sigur că Alteța Sa îți cunoaște deja intențiile.

— Așa este.

Zakriya a mormăit mai mult pentru sine, păstrându-și zâmbetul.

— Le cunoaște chiar prea bine.

Apoi a adăugat indiferent:

— În orice caz, ai grijă. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. La urma urmei, am aceeași constituție ca Alteța Sa.

— Mulțumesc. Seară plăcută.

Steward și-a încheiat salutul, a întors scaunul meu și a plecat. Simțeam privirea lui Zakriya în urma noastră, dar n-am avut curaj să mă uit înapoi. Abia când am ajuns pe coridor, Steward a răsuflat ușurat.

— Ce obositoare sunt luptele pentru putere ale celor de sus…

— Te-ai descurcat bine, Steward…

Am spus-o încet, dar el a clătinat din cap.

— Nu, Yohan. Tu ai dus greul. A fost greu și totuși ai rezistat foarte bine.

— Da…

La răspunsul meu, ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Am încercat să le țin în frâu, dar câteva mi-au căzut pe mâini. Steward a oftat.

— Yohan…

A luat o batistă, s-a așezat în fața mea și mi-a vorbit cu blândețe.

— Yohan, știu că nu e momentul potrivit, dar să rămâi în palat este prea riscant. Dacă află cineva că ești Omega, nu știm ce s-ar putea întâmpla. Înțeleg ce simți, dar cred că ar fi mai bine să te întorci la han și să aștepți acolo.

A ezitat, s-a scărpinat în cap și a continuat.

— Nu te pot însoți imediat. E prea curând după ultima ieșire, dar o să stabilesc o zi cât de repede pot. Până atunci, rămâi în încăperile mele și nu ieși, bine?

Mi-am șters lacrimile cu batista și am întrebat încet:

— Nu există nicio șansă ca prințul moștenitor să fie Kamar, aşa e? Poate doar seamănă cu el…

Vocea îmi tremura. După o clipă am adăugat:

— Kamar n-ar spune niciodată asemenea lucruri.

— Este altcineva, Yohan. Crede-mă.

Steward a vorbit hotărât, dar am simțit că nici el nu era convins. A ezitat, și-a ferit privirea și a mormăit:

— Totuși… nu pot exclude complet posibilitatea.

A făcut o pauză, apoi a continuat:

— Am încercat să aflu cât mai multe, dar aproape tot ce ține de prințul moștenitor este secret. Din informațiile pe care le-am adunat, Asgail nu a mai apărut în public mai bine de șase luni. Perioada se potrivește aproximativ.

— Cu timpul în care eu și Kamar eram împreună?

Steward a dat din cap.

— Iar după ce Kamar a dispărut, prințul Asgail a reapărut la palat.

Putea fi doar o coincidență? Și totuși, voiam să neg această posibilitate. Poate tocmai de aceea Steward continua să-mi spună că nu era adevărat.

“Nu vreau să cred.”

Mi-am strâns fără să-mi dau seama mâna din poală.

— Dacă… dacă și-a recăpătat amintirile…

Am vorbit cu greu.

— Atunci de ce nu mă recunoaște? Se preface că nu mă cunoaște?

“Dacă Kamar m-a părăsit…”

— Nu cred că se preface.

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Steward a vorbit încet.

— Uneori, când cineva își recuperează amintirile pierdute, poate uita perioada în care a trăit fără ele. Dacă prințul moștenitor și Kamar sunt aceeași persoană, e posibil să te fi cunoscut cât timp avea amnezie, iar după ce și-a recăpătat memoria de dinainte, să fi uitat acea perioadă.

Cuvintele lui m-au obligat să mă gândesc la o posibilitate pe care nu voiam s-o accept. Cu glasul frânt, am întrebat:

— Există vreo șansă… să-și amintească din nou de mine?

— Yohan…

Steward a întins mâna spre mine, dar privirea mi s-a încețoșat. Abia am reușit să întreb:

— Kamar… m-a uitat pentru totdeauna?

“Te iubesc.”

Oare nu avea să-mi mai spună niciodată asta? Nu avea să mă mai privească, să-mi vorbească sau să mă țină în brațe?

“Te iubesc. Vreau să rămân cu tine mereu.”

“Yohan.”

“Nu-mi pasă că ești Omega. Nu-mi pasă de nimic altceva. Eu te iubesc, Yohan.”

“Te iubesc.”

“Niciodată din nou?”

N-am mai reușit să-mi stăpânesc lacrimile și mi-am ascuns fața în palme.

Au trecut apoi câteva zile liniștite. Starea mea s-a îmbunătățit treptat, iar Steward s-a încăpățânat să se asigure că mănânc bine. Am prins din nou puteri și, cel mai mult, m-am bucurat că vederea mi s-a limpezit puțin.

— Cred că aș putea să lucrez din nou.

Într-o zi i-am spus asta, dar Steward a clătinat din cap.

— Încă nu. Ai venit aici ca asistentul meu. Mai întâi trebuie să mă ajuți pe mine.

Și chiar îl ajutam cât puteam: îi aduceam materialele de care avea nevoie, făceam ordine în laborator și mă ocupam de lucrurile mărunte.

Totuși, nu aveam voie să ies din încăpere.

— Încă o lună.

Steward îmi repeta asta ori de câte ori avea ocazia. Cât timp eram în palat, puteam ieși doar o dată pe lună, iar el plănuia să mă ia cu el la următoarea ieșire. Până atunci, mă mulțumeam să privesc pe fereastră. Într-o noapte însă, m-am trezit într-o liniște deplină. Am încercat să adorm la loc, dar eram prea treaz. M-am ridicat cu grijă și am deschis încet ușa.

Steward adormise pe canapeaua lungă din laborator, încă îmbrăcat. Probabil a dorit doar să se odihnească puțin. I-am propus să dorm eu pe alt pat, dar a refuzat, spunând că dacă rămân în laborator în timpul nopții îi îngreunez munca.

Îi înțelegeam motivele, dar de fiecare dată când îl vedeam dormind așa mă simțeam vinovat. Nu puteam decât să aștept ziua în care aveam să pot ieși din nou.

“Îmi pare rău.”

Am șoptit, apoi am luat pătura subțire de pe patul meu și i-am așezat-o peste trup. I-am scos cu grijă ochelarii și i-am pus pe masă. Văzându-i chipul liniștit în somn, am zâmbit fără să-mi dau seama.

Trecuse bine de miezul nopții. Am rămas câteva clipe nemișcat, privind spre fereastră. Cerul nopții era argintiu și plin de stele, aproape la fel ca în deșert.

Am ezitat, apoi m-am apropiat de ușă. Sunetul discret al clanței nu l-a trezit. M-am uitat încă o dată înapoi, m-am asigurat că dormea și am ieșit pe coridor.

Aerul răcoros al nopții m-a trezit de-a binelea. Mi-am amintit drumul și am pornit înainte.

Așa cum m-am așteptat, coridorul era pustiu. Probabil toată lumea dormea. Inima îmi bătea mai repede. A trecut mai bine de o săptămână de când nu am mai ieșit. Să simt din nou aerul de afară mi se părea aproape un dar.

“Pe atunci, Kamar era cu mine.”

Am simțit din nou dorul strângându-mi pieptul și am clătinat din cap, încercând să-mi alung gândurile.

“Ce o să fac de acum înainte?”

Un miros dulce, foarte slab, plutea în aer. La început am crezut că mi-l imaginez fiindcă mă gândeam la Kamar, așa cum s-a mai întâmplat. Dar, cu fiecare pas, mirosul devenea mai clar și neliniștea mea creștea.

În cele din urmă am zărit grădina ornamentată din față. O adiere rece a adus mirosul mai aproape. M-am oprit.

“Kamar.”

Nu. În fața mea se afla prințul Asgail.