M-am trezit în zgomotul neregulat al ploii care bătea în acoperiș. Cu ochii încă închiși, am încercat să-mi dau seama de unde venea sunetul, dar nu se mai oprea. M-am încruntat fără să vreau. Atunci un fulger a luminat fereastra și somnul mi-a dispărut cu totul. Am deschis ochii chiar înainte ca un tunet puternic să zguduie camera.

L-am auzit pe Kamar trăgând brusc aer în piept. M-am întors spre el și i-am văzut spatele. Întotdeauna mi s-a părut atât de puternic, dar în clipa aceea am observat că tremura ușor și am uitat de orice altceva.

— Kamar!

M-am repezit spre el și l-am cuprins de umeri. Trupul lui uriaș s-a încordat, dar nu i-am dat drumul.

— E în regulă. Sunt aici. Te protejez eu. Nu-ți fie frică.

Un alt fulger a spintecat cerul. Speriat, i-am acoperit urechile cu ambele mâini. Tunetul a răsunat atât de aproape, încât am tresărit, dar nu mi-am luat mâinile de la urechile lui. Nici nu știu câte fulgere și tunete au urmat până când Kamar și-a așezat palmele peste ale mele. M-a prins ușor de încheieturi și a șoptit:

— Mi-e frică.

Vocea îi tremura atât de încet, încât aproape se pierdea în zgomotul ploii.

— Dacă îți fac iar rău? Dacă îmi revin și tu ești… rănit? Sau dacă ți se întâmplă ceva și mai rău?

— Kamar.

— N-ar trebui să stau lângă tine.

— Kamar!

L-am strigat din nou, silindu-l să se oprească. De data asta n-am mai lăsat momentul să treacă și am spus repede:

— Nu-mi pasă cine ai fost înainte, Kamar.

Cu fiecare cuvânt, vocea mi-a devenit mai sigură.

— Te iubesc. Nu vreau să te pierd. N-am vrut niciodată.

Kamar s-a întors încet spre mine. Privirea îi era tulburată. Cu o voce la fel de nesigură, a spus:

— Poate că am făcut lucruri îngrozitoare.

— Chiar dacă erai un infractor, nu-mi pasă. Eu…

Am clătinat din cap și vocea mi s-a stins. El a clipit, așteptând să termin, dar mie mi-era prea teamă să spun ce aveam pe suflet. După o scurtă ezitare, am șoptit:

— Mi-e mai frică de altceva. Poate ai avut pe cineva drag. Poate nu-ți amintești, dar ai fi putut avea o iubită… sau o soție, poate chiar un copil. Și atunci…

Ultimele cuvinte mi s-au oprit în gât.

— M-ai părăsi.

— Nu.

A răspuns imediat.

— Voi rămâne lângă tine. N-o să te părăsesc. Pe tine te iubesc. Singurul motiv pentru care am încercat să mă îndepărtez era teama că aș putea să-ți fac rău.

Vinovăția mi-a strâns inima, dar undeva, pe ascuns, m-a cuprins și o bucurie pe care nu doream s-o recunosc. Cu pulsul accelerat, m-am tras puțin înapoi și am încercat să par cât mai nevinovat.

— Dar dacă ai o soție? Sau copii?

N-a spus nimic și doar m-a privit. Tăcerea lui m-a dezamăgit, deși știam că eu eram cel care a pus întrebarea. În cele din urmă a vorbit. M-am convins că voi primi răspunsul oricare era el, când Kamar a vorbit:

— Atunci murim împreună?

În liniștea care s-a lăsat, mi-am dat seama că îmi țineam respirația. Chipul lui era calm, dar privirea i-a rămas hotărâtă.

— Murim împreună.

Văzându-mă încremenit, a mormăit apoi, de parcă glumea:

— Lumea e pustie și nu mai vreau să trăiesc…

Nu m-am așteptat să-și amintească de cântecul pe care i l-am cântat cândva. Surprins, mi-am ridicat privirea. Kamar a zâmbit slab și și-a înclinat capul. Buzele lui le-au atins pe ale mele, iar eu am închis ochii.

Știam că n-ar fi trebuit să reacționez așa. Era nevoie să râd și să schimb subiectul, orice altceva. Dar, în loc să-l resping, m-am agățat de gâtul lui și am șoptit:

— Hai să plecăm din țara asta cât mai repede.

Kamar m-a sărutat din nou și din nou, mormăind:

— Da. Plecăm undeva departe, doar noi doi. Undeva unde nu ne cunoaște nimeni.

— Da.

Am dat din cap. M-a sărutat pe obraz, apoi pe frunte, iar când și-a lipit buzele de umărul meu, m-a pufnit râsul.

— Nu… nu face asta!

M-am răsucit, încercând să mă feresc, iar Kamar m-a prins din spate. A inspirat adânc, mulțumit, și a șoptit:

— O să avem și copii.

Am încremenit. Pentru o clipă n-am știut ce să răspund. Kamar însă părea să nu observe ezitarea mea. M-a sărutat ușor pe umăr și pe spate, apoi a spus:

— Mă bucur atât de mult că ești Omega.

M-am uitat la el, surprins. Privirile s-au întâlnit și Kamar a zâmbit, apoi m-a sărutat pe buze de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Când s-a retras, am reușit în sfârșit să vorbesc.

— Chiar… simți asta?

— Da.

A răspuns fără nicio ezitare.

— Mă consider norocos că ești Omega.

N-am putut decât să-mi mușc buza. Simțeam un nod în gât. — Mulțumesc, am mormăit, ridicându-mi privirea. Kamar m-a sărutat din nou și s-a aplecat peste mine, iar eu i-am cuprins gâtul fără să mă gândesc. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi doream atât de mult să rămână lângă mine, încât eram în stare să mă rog lui Allah și să renunț la orice numai să nu-l pierd.

În dimineața următoare m-am trezit simțindu-mă rău. Eram somnoros și mă ardea tot trupul, atât de tare încât abia puteam să mă ridic din pat.

Am început să tușesc.

Tusea m-a convins că am răcit. Am gemut încet și mi-am tras pătura până sub bărbie.

Kamar m-a privit îngrijorat și m-a întrebat:

— Te simţi bine?

— Mm…

Am dat din cap.

— Cred că am răcit.

Vocea îmi era răgușită, așa că nu mai încăpea nicio îndoială. Kamar a încercat să zâmbească, iar eu i-am răspuns cu un zâmbet slab.

— O să-mi treacă. Nu-ți face griji. Du-te.

M-am întins la loc și i-am făcut semn să plece. Era nevoie să vândă tapiserii ca să facem rost de bani, așa că s-a pregătit să iasă, dar înainte mi-a repetat:

— Rămâi în pat, Yohan. Nu te ridica și nu te obosi până mă întorc.

— Știu.

Am rămas întins și i-am făcut din nou cu mâna. După ce s-a uitat înapoi de câteva ori, Kamar a închis în cele din urmă ușa, lăsându-mă singur.

Era atât de liniște…

Am început din nou să tușesc.

O nouă criză m-a zguduit. Probabil era o răceală destul de urâtă. Nu m-am mai simțit niciodată atât de amețit și înfierbântat.

“Oare avem medicamente pentru răceală?”

M-am întrebat printre gândurile încețoșate. Când Kamar a cumpărat lucruri pentru casă, a luat și câteva medicamente de prim ajutor, dar nu mi-am amintit să fi fost ceva pentru răceală. Mai ales calmante și medicamente pentru stomac, așa că probabil nu.

“Acum că mă gândesc… nu l-am văzut niciodată pe Kamar răcit.”

M-am gândit absent. Faptul că era atât de rezistent nu însemna că nu se putea îmbolnăvi niciodată, dar în cazul lui aproape că așa părea. În timp ce mă gândeam la asta, am clipit nedumerit.

“La ce mă gândeam?”

Un mieunat slab mi-a atras atenția. Mi-am ridicat cu greu pleoapele și l-am văzut pe Rikal strecurându-se sub pătură. Am zâmbit și l-am strâns la piept. Căldura motanului m-a adormit din nou.

Când m-am trezit câteva ore mai târziu, s-a făcut noapte. În cameră mai eram doar eu și Rikal.

“Oare întârzie?”

Am rămas așteptând să se deschidă ușa.

Kamar nu s-a întors în ziua aceea. Nici a doua zi. Nici în cea de după.

Și așa au trecut șase luni.