În ziua aceea, Kamar nu a cumpărat doar mâncare. În sacoșe se aflau tot felul de lucruri pentru casă. După masă, Steward s-a întors în camera lui, iar după ce am strâns farfuriile, ne-am uitat peste cumpărăturile lui Kamar. Stăteam lângă el în timp ce le scotea una câte una și am rămas surprins când am văzut haine, încălțăminte și medicamente.

— Ți-au mai rămas bani după ce ai cumpărat toate astea?

— Da.

Kamar a răspuns indiferent, a lăsat jos ultima sacoșă și a scos apoi lucrurile necesare pentru tratarea rănilor. Pe lângă cele de prim ajutor, a cumpărat și un unguent pentru leziunile din gură.

— Aproape te-ai vindecat.

S-a dat puțin înapoi când a spus-o, dar tot am tresărit. Kamar s-a încruntat și mi-a făcut semn să mă apropii. Am încercat să mă împotrivesc, însă până la urmă m-am dus fără tragere de inimă spre el. M-a așezat pe un scaun, ca să nu mai fug, apoi s-a pus în fața mea și a înmuiat un bețișor în dezinfectant.

— Ah! Aah!

— Mai rezistă puțin.

A spus-o scurt, în timp ce aplica atent medicamentul pe rănile care nu s-au vindecat încă. Mă durea aproape la fel de tare ca în prima zi. Poate chiar mai rău. Parcă usturimea ajungea până în profunzime.

— Ah…

Gemetele mele l-au determinat pe Kamar să se încrunte și mai tare. Simțindu-mă vinovat, am deschis gura cât am putut, am închis ochii și mi-am lăsat capul pe spate, rugându-mă în gând să termine mai repede. Dar Kamar nu s-a mișcat. Tocmai m-am întrebat de ce, când a vorbit.

— Yohan…

Vocea lui joasă m-a determinat să tresar. Am rămas cu ochii închiși, așteptând să continue, iar el mi-a spus pe același ton:

— Dă-te puțin înapoi.

“Poftim?”

Nedumerit, am făcut cum mi-a spus și m-am tras spre marginea scaunului. Cu ochii încă închiși, mi-am lăsat mâinile în poală și mi-am ridicat puțin fața. Kamar nu spunea nimic. Tăcerea s-a prelungit, apoi am simțit deodată că se apropie.

— Poftim?!

O atingere ușoară mi-a atins buzele, iar sunetul de durere mi s-a transformat într-unul de surprindere. Am deschis ochii fără să vreau, dar n-am rupt sărutul. Kamar s-a retras o clipă, apoi m-a sărutat din nou. De data asta i-am răspuns și eu.

Inima, care abia s-a liniștit, a început iar să-mi bată repede. L-am sărutat timid, iar palma lui mi-a alunecat de pe obraz spre ceafă, ținându-mă aproape. Sărutul s-a adâncit încet, iar respirația lui a devenit mai grea. Chiar și usturimea rănilor încă nevindecate părea mai ușor de suportat. Mi-am așezat cu grijă mâna pe umărul lui.

Un miros dulce mi-a ajuns la nas.

“A mai rămas vreun fruct?” m-am întrebat amețit. Aroma era atât de plăcută, încât aproape mi-a tulburat mintea. Atunci mi-am amintit. Era mirosul lui Kamar.

“Cum?”

A dispărut după ce a luat medicamentul.

N-am apucat să mă gândesc mai mult. Kamar m-a prins de umăr, iar sărutul lui s-a schimbat brusc, devenind dur și grăbit. Am deschis ochii, speriat.

— A…așteaptă.

Am încercat să-l împing, dar nu s-a oprit. Dimpotrivă, s-a apropiat și mai mult.

M-a cuprins frica și m-am tras instinctiv înapoi.

— Ah…

Scaunul s-a răsturnat odată cu mine. Pentru o clipă am rămas năucit, apoi am încercat să mă ridic și să fug, dar Kamar era mai rapid.

— Ah!

M-a prins de braț și m-a tras înapoi. Am căzut la podea, iar când mi-am revenit din amețeală, Kamar era deja deasupra mea. Panica m-a cuprins.

“Mi-e frică.”

Ochii lui violet aveau din nou reflexe aurii. Mirosul dulce a devenit mult mai puternic și m-a amețit.

“Mi-e frică.”

Am încercat să-l împing și să mă apăr, dar era mult prea puternic. Când m-a sărutat din nou, nu mai era nimic blând în gestul lui.

 

M-a ținut prins sub el și mi-a apucat hainele, fără să reacționeze la încercările mele de a-l opri. Diferența de forță dintre noi era copleșitoare și, pentru prima dată, Kamar mi s-a părut cu adevărat periculos.

Dar cel mai rău era mirosul acela dulce. Îmi slăbea trupul și îmi încurca gândurile. Deși încercam să-l împing, brațele parcă nu mă mai ascultau.

“Ceva nu e bine.”

Am încercat să-mi limpezesc mintea.

“Ăsta nu e Kamar.”

“Atunci cine e?”

Era singurul lucru la care mă puteam gândi. Kamar mi-a imobilizat picioarele și și-a coborât mâna spre talia mea. Când a început să mă atingă intim, am înțeles cu groază ce încerca să facă. Trupul meu reacționa la feromonii lui împotriva voinței mele, iar el a continuat fără să țină seama de frica sau împotrivirea mea.

Am vrut să strig și să-l opresc, dar nu am reușit să mă desprind de el. Panica mi-a umplut mintea, în timp ce propriul trup părea să mă trădeze.

“Ăsta nu e Kamar.”

M-am agățat cu disperare de gândul acela.

“Ăsta nu e Kamar.”

Am încercat din nou să-l împing. Când mi-am strâns pumnul ca să mă apăr, Kamar mi-a prins brusc brațul.

— Ah!

Durerea a izbucnit atât de puternic, încât am țipat. Într-o clipă, brațul mi s-a rupt, iar vederea mi s-a întunecat. Pentru nişte clipe mi-am pierdut cunoștința. Când am deschis din nou ochii, greutatea de deasupra mea a dispărut. Și parcă a dispărut și străinul care m-a înspăimântat.

Kamar stătea în genunchi lângă mine, palid la față. Ochii lui au redevenit violet și nu mai încerca să mă țină la podea. Părea la fel de șocat ca mine. Și-a plimbat privirea prin cameră, apoi s-a uitat la mine, complet dezorientat.

— Ce s-a întâmplat?

A întrebat amețit. Dar era aceeași întrebare pe care voiam să i-o pun și eu. Mirosul dulce care a umplut camera a dispărut. Am rămas amândoi fără suflare, privindu-ne în tăcere.

Kamar și-a revenit primul și a întins mâna spre mine, neliniștit.

— Yohan, te simţi bine?

S-a oprit când m-am retras instinctiv. Kamar a încremenit și el.

“S-a întors. E Kamar pe care îl cunosc.”

Știam asta, dar tremuratul nu se oprea. Voiam să-i spun că mă simt bine, însă nu-mi găseam vocea. Chiar și când m-am uitat la el, frica încă era acolo.

Kamar și-a dat seama. Expresia i s-a schimbat, ca și cum îl durea să mă vadă așa, și și-a mușcat buza.

— Yohan…

Mi-a spus din nou numele. Am tresărit, dar nu m-am mai retras. Stăteam strâns în mine și îl priveam, iar Kamar a încercat să-mi zâmbească.

— Îmi pare rău că te-am speriat. N-o să mai las să se întâmple asta. Pot să termin tratamentul? Yohan.

M-a strigat din nou. Tot nu am reușit să răspund. Dacă aș fi putut, probabil aș fi fugit, dar nu făceam decât să stau ghemuit și să-l privesc.

— Yohan.

De data asta vocea lui era și mai blândă.

— Te rog, lasă-mă să termin. Îți promit că nu-ți fac nimic. Te simţi bine, aşa e?

Fără să aștepte răspunsul meu, Kamar a luat din nou medicamentul. A înmuiat bețișorul cât se poate de încet și și-a ținut privirea în altă parte. Poate încerca să-mi dea timp să mă liniștesc. În cele din urmă și-a ridicat ochii și privirile s-au întâlnit.

— Yohan.

Mi-a rostit iar numele. Mi-am ținut respirația, iar el a continuat:

— Mă apropii, bine?

S-a mișcat foarte încet spre mine. De data asta n-am mai tresărit și am așteptat.

— Uite.

Mi-a arătat bețișorul, iar eu am ezitat. M-am uitat spre el și mi-a oferit un zâmbet scurt, liniștitor. Mi-am coborât din nou privirea și, încă tremurând, am deschis gura. Kamar a aplicat medicamentul cu grijă, foarte încet, ca să nu mă sperie. I-am înțeles intenția și am rămas nemișcat până când a terminat.

— Gata.

A zâmbit când a spus-o, dar era un zâmbet forțat. Văzându-l, ultimele mele rețineri s-au risipit și am simțit o durere surdă pentru el. Mi-am ridicat mâna care tremura și i-am atins obrazul.

— E în regulă.

Am șoptit, iar Kamar s-a uitat la mine.

— E în regulă, Kamar.

N-a spus nimic. Mi-a luat mâna și mi-a sărutat palma. Dar de data asta nu a mai încercat să zâmbească. Chipul i s-a frânt.

— Ce fel de monstru eram?

S-a lăsat o tăcere grea. Era nevoie să spun ceva, dar nu mi-a venit nimic în minte. N-am putut decât să-l privesc.

“Ai grijă, Yohan. Niciodată nu poți ști cu adevărat cine este un om.”

Avertismentul lui Steward mi-a revenit în minte. Și apoi și următoarele lui cuvinte.

“E posibil ca trecutul lui să fie mult mai întunecat decât îți imaginezi.”

Poate că și Kamar s-a gândit la același lucru. Văzându-l atât de tulburat de ceea ce a făcut, am simțit că înțeleg ce s-a petrecut în el. Doream să-l liniștesc, dar momentul s-a dus. A râs amar, mi-a dat drumul la mână și s-a retras.

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun asta.

— Kamar.

Am încercat să-l opresc, dar el a renunțat deja la discuție.

— Hai să dormim, Yohan. Eu mai am ceva de făcut.

Apoi s-a întors cu spatele. Cu vorbele în gât, m-am întins în tăcerea neplăcută. Ca de obicei, m-a sărutat înainte de culcare, dar nu m-a luat în brațe. Am rămas despărțiți pe pat în timp ce noaptea s-a adâncit și, chiar când am început să adorm…

A început să plouă.