Parcă totul din fața ochilor mi se albise. Pentru o clipă am rămas complet năucit, până când Kamar m-a prins de umăr și m-a mişcat puternic.

— Yohan, revino-ți! Yohan!

Strigătele lui repetate m-au readus în cele din urmă la realitate. Kamar era acoperit de sânge, dar nu era rănit. Când mi-am dat seama, am răsuflat tremurat de ușurare. Văzând că mi-am revenit, m-a luat în brațe și s-a ridicat.

— Hai. Trebuie să plecăm de aici.

N-a durat nici măcar un minut până am ieșit din încăpere, cu mine în brațele lui. Dar imaginea bărbaților lăsaţi în urmă mi-a rămas întipărită în minte.

Pe coridor am auzit un mieunat. Bucuros, am strigat:

— Rikal!

Motanul a venit în fugă, s-a cățărat pe piciorul lui Kamar și s-a așezat pe pieptul meu, frecându-și capul de mine.

“Rikal.”

Mi-au dat lacrimile când Kamar a spus:

— Dacă nu era Rikal, nu te-aș fi găsit.

A vorbit încet, privind în jur în timp ce se grăbea să ne scoată de acolo. Urmele luptei erau peste tot, iar eu am strâns ochii și n-am privit.

Afară era parcat un jeep. Kamar m-a așezat cu grijă pe scaunul din dreapta și s-a urcat la volan. Am rămas privind absent brelocul pătat al cheilor.

— Traversăm deșertul cu mașina asta. Ne oprim la oază să ne spălăm, apoi plecăm imediat.

De parcă a pregătit totul dinainte, pe bancheta din spate erau apă și ceva de mâncare. Motorul a pornit cu un huruit și ne-am îndepărtat de conac.

— Ce-ai vrut să spui când ai afirmat că m-ai găsit datorită lui Rikal?

Am întrebat când conacul a dispărut în urma noastră. Kamar s-a uitat spre mine și a zâmbit strâmb.

— Mi-am lăsat garda jos și m-au încuiat. Să ies de acolo era ușor, dar să te găsesc nu. Nu puteam să încerc fiecare ușă. Nu mai știam ce să fac, până când motanul a început să zgârie o ușă și să miaune de zor.

— Înțeleg…

M-a durut din nou pieptul.

— Mulțumesc, Rikal.

Am șoptit și l-am sărutat pe nas. A început să toarcă și să se frece de mine. Atunci m-a ajuns din urmă oboseala. Mi-am sprijinit capul de scaun și am privit pe fereastră. Orașul s-a micșorat treptat în urmă, apoi au dispărut casele, după ele peticele de verdeață, până când înaintea noastră nu a mai rămas decât întinderea nesfârșită a deșertului.

Noaptea a venit repede. Ne-a luat mai puțin de o oră să ne spălăm la oază și să strângem lucrurile de care aveam nevoie. Înainte de zori eram din nou pe drum, fără să ne permitem să ne oprim, de teamă să nu fim urmăriți. Nici după lăsarea întunericului Kamar nu s-a oprit. Eu eram adormit de mult când jeepul a început să încetinească și m-am trezit.

Rikal dormea ghemuit în poala mea. Am clipit somnoros și m-am întors spre profilul lui Kamar. Înainte să apuc să spun ceva, el a vorbit:

— Coboară și dormi puțin. Plecăm din nou în zori. Până la prânz trebuie să fim cât mai departe.

A parcat și a coborât. A deschis portiera din spate, a scos lucrurile și a ridicat cortul cu o îndemânare care m-a surprins. Ținându-l pe Rikal în brațe, am pășit pe nisip și am rămas nemișcat în fața cerului nopții. Stelele păreau că se revarsă peste noi. Cerul indigo se întâlnea cu deșertul fără sfârșit, ca și cum acolo s-ar fi aflat marginea lumii. Am rămas privind orizontul îndepărtat, pierdut în gânduri, până când Kamar m-a strigat:

— E gata. Vino, Yohan.

M-am întors și l-am văzut uitându-se la mine. Frigul m-a determinat să tremur, iar el s-a grăbit să vină și m-a luat în brațe.

— Ah…

Mi-a scăpat un sunet slab. Kamar nu i-a dat importanță și a intrat în cort cu mine în brațe, apoi m-a așezat cu grijă jos. S-a lăsat lângă mine și mi-a dat părul din față cu un zâmbet abia schițat. Era atât de liniște, încât aveam impresia că până și respirația mea răsuna. Mi-am ținut răsuflarea și l-am privit, iar el a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

Am vorbit încet.

— Nu ți-e frică?

— De ce?

Mi-am coborât vocea aproape până la șoaptă.

— De ce urmează.

— Și ce urmează?

— Nu știu.

Vocea mi s-a stins într-o respirație.

— Tocmai de asta mi-e frică.

M-am ghemuit puţin. Kamar m-a privit de sus, apoi s-a aplecat și m-a sărutat pe tâmplă.

— E în regulă. Eu voi fi aici.

M-am uitat la el. Mi-a zâmbit ca să mă liniștească. Am dat scurt din cap, apoi am întins o mână spre el. Kamar m-a privit nedumerit, iar eu am șoptit:

— Întinde-te și tu.

A râs încet și s-a lăsat pe spate, deschizându-și brațele ca să mă tragă la piept.

Și-a îngropat nasul în părul meu și a inspirat adânc. Am rămas nemișcat, ascultându-i bătăile rapide ale inimii sub ureche. Îmi tremurau vârfurile degetelor, iar înăuntrul meu simțeam o neliniște ușoară. Am inspirat cu grijă și am simțit pe el miros de nisip și praf. Stăteam fără să mă mișc când brațele lui s-au strâns și mai tare în jurul meu.

— Îmi place enorm mirosul tău.

A inspirat din nou adânc, apoi a expirat și a mormăit:

— Mi-aș dori să fiu Alfa.

Am tras ușor aer în piept.

— Și eu…

I-am șoptit la rândul meu:

— Îmi place mirosul tău.

— Mirosul meu? Eu am un miros?

Părea surprins. Vocea lui gravă îmi vibra aproape de ureche. Mi-am lipit obrazul de pieptul lui și am dat din cap.

— Uneori e atât de dulce. Când îl simt, eu… amețesc.

Nu puteam să recunosc cât de puternic mă tulbura mirosul lui.

“Omega fără rușine.”

Am tresărit la amintirea insultei, iar Kamar și-a strâns brațele în jurul meu. A vorbit deasupra capului meu:

— Dacă aș fi Alfa, a continuat încet, te-aș marca. Atunci ai fi al meu… și te-aș ascunde la capătul lumii, ca să nu te mai vadă nimeni. Numai eu ți-aș putea simți mirosul. Numai eu te-aș putea vedea.

A inspirat din nou. Simțind cum îmi trage în piept feromonii, l-am întrebat:

— Cine ți-a spus despre marcare?

— Ghurab.

Kamar a continuat:

— A spus că, din moment ce niciunul dintre noi nu poartă semnul celuilalt, era clar că nu eram legați. A râs și m-a întrebat dacă doar m-am distrat cu tine… și cum a fost.

Am mormăit înțelegând. Dar nu am simțit nici măcar amărăciune. Aproape că am ajuns să mă aștept ca oamenii să vorbească astfel despre mine.

— Nu-ți face griji. M-am ocupat de el.

Am clipit surprins, dar Kamar părea complet nepăsător. Am schimbat subiectul.

— Păi… asta poate face oricine, nu doar un Alfa.

A tăcut. În aceeași clipă ne-am dat amândoi seama cum erau cuvintele mele. Eu voiam să spun că oricine s-ar fi putut ocupa de Ghurab, dar părea că aș fi spus că marcarea nu era doar dreptul unui Alfa. Ușurarea și vinovăția s-au amestecat în mine. Kamar m-a bătut ușor pe spate, ca și cum mi-ar fi spus că nu contează.

— Îmi pare rău că vorbesc prostii. Hai să dormim. Trebuie să fii obosit.

Avea dreptate. Era o zi cumplită și încă nu-mi venea să cred că toate acele lucruri s-au întâmplat cu adevărat. Probabil de aceea nu am reușit să adorm repede. Nu din cauza bătăilor regulate ale inimii lui sub urechea mea, nici a căldurii trupului lipit de al meu și nici a brațelor puternice așezate lejer în jurul taliei mele.

“Nu. Deloc.”

Și totuși, am rămas mult timp treaz înainte ca somnul să mă cuprindă în cele din urmă.