Aproape am adormit când am deschis ochii la auzul unor mișcări prin apropiere.

La scurt timp, o voce s-a auzit lângă mine.

— Te-ai trezit? Trebuie să te ridici și să te pregătești.

Vocea blândă părea să fie a unui servitor.

M-am ridicat nesigur și am întrebat:

— Să mă pregătesc?

Mi-a răspuns de parcă era cel mai firesc lucru din lume.

— Alteța Sa Prințul Moștenitor și Lordul vă așteaptă.

La auzul acestor cuvinte, mi-am amintit ce s-a întâmplat cu o zi înainte.

Chiar vorbea serios?

Chiar avea de gând să se căsătorească alături de mine?

Am adormit încă neîncrezător, incapabil să accept situația în care mă aflam.

Chiar și în timp ce servitorul mă ajuta să mă spăl, să mă schimb și apoi mă conducea pe coridor, totul părea un vis.

În picioare nu mai aveam pantofii mei uzați, ci o pereche nouă.

Și hainele erau noi.

La fiecare pas simțeam țesătura încă rigidă și materialul nou de sub tălpi, iar inima îmi bătea tot mai repede.

Tocmai senzațiile acelea determinau ca totul să pară și mai ireal.

“Poate că încă nu m-am trezit.”

Tocmai când mi-am spus asta, servitorul s-a oprit.

M-am oprit și eu.

O altă voce s-a auzit.

— Lordul meu, am adus oaspetele.

Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi ușa s-a deschis, iar servitorul m-a condus înăuntru.

O aromă dulce m-a întâmpinat.

Din clipa aceea, nu am mai putut nega că totul era real.

Cu fiecare pas, mirosul a devenit mai puternic.

Feromonii aceia mă învăluiau mai blând ca oricând și îmi amețeau mintea.

Am oftat fără să-mi dau seama.

Mâna servitorului s-a desprins de brațul meu.

Deodată, o mână mare și caldă mi-a cuprins-o pe a mea.

Am încremenit.

Apoi i-am auzit vocea calmă.

— Te așteptam.

La auzul șoaptei, mintea mi s-a golit.

“Kamar?”

Era imposibil și totuși m-a cuprins confuzia.

Mâna care o ținea pe a mea era cu siguranță a Prințului Moștenitor.

Nu m-am înșelat.

Nu aveam cum să-l confund cu Kamar.

“Atunci de ce… de ce îl simt ca pe Kamar?”

“Doar nu și-a recăpătat memoria.”

“Ar putea foarte bine să-i țină locul lui Kamar.”

Am respins imediat gândul.

Prințul Moștenitor nu putea încerca în mod deliberat să-l imite pe Kamar.

Nu știa cum era Kamar.

Nu știa cum îmi rostea numele sau cum mă ținea în brațe.

N-ar fi putut să-l imite nici dacă ar fi vrut.

“Atunci de ce simt asta?”

“Omul acesta este Asgail.”

În timp ce mă luptam cu gândurile, ușa s-a închis în spatele nostru, iar coridorul a rămas departe.

Fără să-mi dau seama, am făcut un pas înapoi.

Asgail m-a prins imediat de braț.

Am tras brusc aer în piept, iar el și-a slăbit strânsoarea, fără să-mi dea însă drumul.

— Liniștește-te.

A vorbit încet, de parcă încerca să mă calmeze.

— Se va termina repede. Așa cum ți-am spus ieri, este doar o ceremonie formală. Trebuie doar să mai reziști puțin.

— D…dar…

Am ezitat.

— Dar Prințesa Najima?

— Nu te priveşte pe tine.

Vocea lui a devenit rece pentru o clipă, apoi și-a reluat tonul firesc.

— E nevoie să te gândești doar la tine. Nu ți se va întâmpla nimic. Jur pe Allah.

Am simțit o înțepătură stranie în piept.

Kamar l-a negat pe Allah, însă Asgail îl invoca mereu.

Cum mi-ar fi vorbit Kamar dacă ne-am fi aflat în situația asta?

Era cu totul diferit.

În adâncul meu, știam asta.

Kamar mi-a spus că ar muri alături de mine.

Omul acesta n-ar fi făcut-o niciodată.

Asgail era Prințul Moștenitor.

Nu avea cum să-mi aparțină doar mie.

În cele din urmă, mi-am plecat capul.

— Bine.

Oricum Asgail nu urma să mă ia cu el, iar prezența mea nu ar fi determinat decât să-l încurce în ceea ce urma.

În plus, mi-a oferit un loc sigur în care să rămân și un statut care să mă protejeze.

Nu aveam altceva de făcut decât să accept.

Când am răspuns, Asgail mi-a strâns o dată mâna și apoi mi-a dat drumul.

Mi s-a părut că simt ușurarea lui chiar înainte ca Lordul să-și dreagă glasul.

— Atunci să începem ceremonia.

Asgail mi-a întins mâna înainte și am simțit palma slabă și osoasă a Lordului.

Mi-am așezat mâna peste a lui, iar o clipă mai târziu mâna mare a lui Asgail le-a acoperit pe amândouă.

Lordul a început:

— Alteța Sa Asgail Shakiel al-Harun ibn Tariq Shazad al-Ad, Prințul Moștenitor al al-Ad. Și Yohan din Al-Fatih…

A ezitat puțin înainte să-mi rostească numele.

Eu am rămas tăcut și nu am completat cu vreun titlu.

Nu mai aveam niciunul.

După o scurtă pauză, Lordul a continuat:

— Fie ca Allah să binecuvânteze aceste două suflete aflate înaintea Lui. Azi încredințează unirii lor binecuvântarea lui Allah.

Printre accesele lui de tuse, am ascultat în tăcere.

Întins pe pat, Lordul a vorbit despre credință, despre încrederea dintre noi și ne-a întrebat dacă ne vom respecta jurămintele.

Asgail a răspuns primul, încet și hotărât.

Eu am spus doar:

— Da.

După încă o clipă, Lordul a rostit:

— Declar această căsătorie încheiată. Fie ca Allah să binecuvânteze acest cuplu.

Ceremonia era mult mai simplă decât m-am așteptat.

Am devenit prima soție a lui Asgail.

M-a cuprins neliniștea la gândul cât de rapid s-a întâmplat totul, dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult.

Am rămas acolo, năuc.

Atât?

Am clipit, iar Asgail m-a prins de umăr și m-a tras brusc în brațe.

Încă amețit, m-am lăsat tras spre el și i-am simțit buzele peste ale mele.

Abia după ce s-a desprins am înțeles că m-a sărutat.

“Oare și asta făcea parte din ceremonie?”

Deși eram uluit, n-am spus nimic.

Era prima mea căsătorie și nu am mai văzut niciodată una.

Mi s-a părut că aud Lordul râzând, deși putea la fel de bine să fi fost un alt acces de tuse.

— Mi-aș fi dorit să putem desăvârși și căsătoria.

În vocea lui Asgail se simțea un zâmbet, dar și o urmă de regret.

Am încercat să-l liniștesc.

— M-ați avut deja de atâtea ori.

Au trecut câteva clipe până să răspundă.

— Da. Așa este.

Abia atunci mi-am dat seama ce am spus.

Dar era prea târziu să mai corectez ceva.

Cu ajutorul lui Asgail, am sărutat dosul palmei Lordului și m-am retras.

Asgail și-a slăbit pentru scurt timp îmbrățișarea ca să se încline în fața Lordului, dar nu pentru mult timp.

La scurt timp m-a ridicat din nou în brațe, fără niciun efort.

Până atunci m-am obișnuit oarecum și nu m-am mai mirat.

Totuși, încă mă simțeam neliniștit.

Am ieșit din cameră și am pornit pe coridorul lung, în tăcere.

Nici eu nu am vorbit, nici Asgail.

Știam că mergeam pe același drum pe care m-a condus servitorul mai devreme, dar acum totul se simțea diferit.

Poate din cauza mirosului dulce care îmi atingea nasul.

Poate din cauza brațelor lui puternice din jurul meu.

Sau poate pur și simplu eu eram cel care s-a schimbat.

Am renunțat să mai încerc să înțeleg și am închis ochii.

Atunci mi-am dat seama cât de greu era să nu văd.

Fie că aveam ochii deschiși sau închiși, lipsa vederii îmi ascuțea celelalte simțuri și mă determina să percep chiar și lucrurile pe care nu doream să le simt.

De exemplu, bătăile slabe ale inimii bărbatului care mă ținea în brațe.

“Îmi amintește iar de Kamar.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Asgail s-a oprit.

Am auzit o ușă deschizându-se, apoi pașii lui au pornit din nou.

Ne-am întors în cameră.

Încă amețit, am deschis ochii.

— Oare încă visez? am mormăit.

Deasupra mea s-a auzit o voce în care se simțea râsul.

— Nu. Este real. Tocmai ai devenit soția mea.

Am clipit doar.

Pe neașteptate, Asgail a râs încet.

Dar sunetul a dispărut înainte să pot înțelege prea bine ce s-a întâmplat.

După acel râs, liniștea s-a așternut din nou.

Mi-am îndreptat privirea spre locul în care trebuia să fie chipul lui.

Niciunul dintre noi nu părea să mai respire.

A trecut ceva timp.

Poate chiar mult.

— Yohan.

În cele din urmă, el a spart tăcerea și mi-a rostit numele.

N-am putut răspunde.

Mi-am ținut doar respirația și am clipit.

Asgail nu a mai spus nimic.

În schimb, am simțit o respirație răcoroasă peste buze și am închis ochii.

Când buzele lui le-au atins pe ale mele, mi-am dat seama, vag, că am așteptat sărutul acela.

L-am așteptat cu disperare.

Mâinile mă furnicau de dorința de a-l trage mai aproape.

Am ezitat și mi-am strâns degetele între ele.

Asgail și-a întredeschis buzele, iar înainte ca limba lui să mă atingă, am ieșit eu în întâmpinarea lui.

Când limbile ni s-au întâlnit, am tras aer în piept.

Spre rușinea mea, feromonii pe care am încercat să-i țin sub control s-au eliberat.

Mirosul meu a umplut camera.

Asgail s-a încordat.

I-am simțit brațele strângându-se în jurul meu și respirația devenindu-i mai grea.

M-am simțit deopotrivă rușinat și amețit de emoție.

Totuși, într-un colț al minții mele, gândurile continuau să se lupte.

Bărbatul alături de care m-am căsătorit nu era Kamar.

Era Asgail.

Nu m-am înșelat.

“Atunci trebuie să fie doar o reacție a trupului.”

“Pentru că sunt Omega.”

— Îmi pare rău.

Când buzele ni s-au desprins, am profitat de moment ca să-mi cer scuze.

Asgail a ezitat.

— Pentru ce?

Vocea lui era mai joasă și mai răgușită decât de obicei.

I-am mărturisit sincer:

— Pentru că sunt Omega… Mi-am eliberat feromonii. Îmi pare rău.

A tăcut o vreme.

De data asta, tăcerea era diferită.

În cele din urmă, fără să spună nimic, Prințul Moștenitor și-a schimbat poziția și m-a așezat pe pat.

Am crezut că avea să plece.

În schimb, a făcut ceva imprevizibil.

Am simțit atingerea lui la gât.

Mi-am încordat umerii fără să vreau, dar el nu s-a retras.

S-a aplecat peste mine și a inspirat adânc.

O dată.

Apoi din nou.

Și din nou.

De parcă încerca să păstreze fiecare urmă a mirosului meu.

Dar nu și-a eliberat propriii feromoni.

Nu încerca să-i acopere pe ai mei.

Doar îi inspira, ținându-i pe ai lui sub control.

Când am înțeles asta, l-am simțit ridicându-și în cele din urmă capul.

Căldura lui s-a retras și, pentru o clipă, am simțit un gol.

Apoi o mână mare mi s-a așezat pe frunte.

— Mie…

Asgail mi-a mângâiat încet părul.

— Nu-mi displace mirosul tău. Îmi place foarte mult.

Chiar și după ce a spus asta, mâna lui a mai rămas o clipă pe capul meu.

Dar momentul a trecut repede.

În cele din urmă, căldura lui a dispărut.

Asgail a plecat fără să mai spună ceva.