După agitația de mai devreme, totul s-a liniștit.

Din fericire, rana de pe limbă nu era gravă. Medicul mi-a aplicat un unguent, mi-a prescris câteva medicamente, și-a exprimat îngrijorarea și apoi a plecat.

Servitorii care s-au învârtit prin cameră au ieșit după el, iar eu am rămas singur pe pat, în liniște, simțind usturime ori de câte ori îmi atingeam limba.

Chiar și după ce am rămas doar noi doi, Prințul Moștenitor a tăcut mult timp.

— Să ajungi să te rănești singur în felul ăsta…

Cuvintele lui au venit pe neașteptate și, pentru o clipă, n-am înțeles la ce s-a referit.

Mi-am ridicat capul.

Asgail a continuat:

— Data viitoare lovește-mă pe mine. Dacă te rănești singur, tot tu suferi.

Nu-mi puteam da seama dacă era furios sau trist.

Totuși, după ton, aveam impresia că rana mea îl durea mai tare decât pe mine.

Am clătinat imediat din cap.

După o altă pauză, a spus:

— Atât de mult ai urât ideea.

N-am răspuns.

Mă durea limba și, în plus, eram sigur că știa deja răspunsul chiar dacă nu am spus nimic.

Din nou, a rămas nemișcat mult timp.

Feromonii lui pluteau slab în aer, de parcă îi scăpau fără voia lui, în ciuda efortului de a-i ține sub control.

Nu am dorit să reacționez, dar trupul meu răspundea oricum la mirosul acela subtil.

— Tu…

A început, apoi s-a oprit.

Feromonii s-au intensificat.

Deși nu era chiar lângă mine, aroma aceea puternică și dulce m-a învăluit.

Dacă s-ar fi apropiat puțin mai mult, probabil m-aș fi aruncat singur în brațele lui.

Am strâns cearșaful peste genunchi.

Deodată, Asgail s-a repezit spre mine și m-a prins de braț.

— O să-ți scot toți dinții.

A rostit cuvintele printre dinții încleștați.

— Dacă nu vrei să mă marchezi pe mine, atunci o să mă asigur că nu vei putea marca pe nimeni. Tot refuzi? Tot nu vrei să mă marchezi?

Nu am răspuns.

Mi-am ținut gura strâns închisă.

Trupul mi-a încremenit atât de tare, încât nici măcar nu am reușit să clatin din cap.

S-a lăsat o tăcere neplăcută.

Feromonii lui s-au intensificat din nou în jurul meu, dar de data asta nu a încercat să mă arunce pe pat.

Tocmai când m-am temut că avea să încerce din nou și mă îngrozea felul în care trupul meu ar fi putut reacționa, mirosul a dispărut brusc.

De parcă şi-a revenit în fire, Asgail și-a retras complet feromonii, lăsând în aer doar o urmă slabă.

— Poți să-mi spui Kamar.

A oftat de parcă ar fi scăpat de o povară.

L-am privit nedumerit.

Am clipit, incapabil să răspund.

Vocea lui a devenit acum ușoară, aproape veselă.

— Da. Așa facem. Ai spus că semănăm, aşa e? Atunci gândește-te la mine ca la Kamar. Ar trebui să meargă. Oricum nu știi unde este Kamar, aşa e? Nici dacă mai trăiește sau nu. Atunci nu contează dacă eu sunt Kamar.

Părea încântat, de parcă a găsit în sfârșit soluția perfectă.

Îi auzeam clar emoția din glas.

M-a cuprins tristețea și n-am putut decât să clatin din cap.

— Nu.

A urmat din nou tăcerea.

Pentru o clipă m-am întrebat dacă mai respira.

— De ce?

După ceea ce mi s-a părut o veșnicie, m-a întrebat cu voce răgușită.

— Pentru că tu și Kamar sunteți complet diferiți.

A tăcut din nou.

Eu am continuat:

— Kamar mă avea doar pe mine.

“Yohan.”

— Nu avea nimic altceva. Doar dragostea lui pentru mine.

“Te iubesc, Yohan.”

Mi s-a strâns gâtul.

Am tras aer în piept înainte să termin.

— Tu nu ești el.

“Tu ai tot ce eu nu am.”

Am șoptit cuvintele în liniștea dintre noi.

Nu doream să renunțe la nimic din ce avea.

Avea deja atât de multe, iar eu știam că nu ar fi putut renunța la ele.

Și era în regulă.

Eu aveam amintirile cu Kamar.

Îmi erau de ajuns.

Ne-am oferit unul altuia tot ce ne-am dorit.

Mi se părea corect pentru amândoi.

Așa gândeam eu.

Dar reacția lui Asgail mi-a arătat că el nu vedea lucrurile la fel.

I-am simțit degetele slăbindu-se pe brațul meu.

Apoi l-am auzit oftând adânc, ca și cum îl durea.

— De ce…

Vocea i s-a frânt.

— De ce nu pot fi eu?

Nu părea să mă întrebe pe mine.

Și chiar dacă ar fi făcut-o, n-aș fi știut ce să-i răspund.

Am rămas tăcut.

El n-a mai spus nimic.

În liniștea care a urmat, mi s-a părut că aud un plâns slab.

Dar nu venea de la mine.

 

─ ▫ ─

 

— Te-ai vindecat foarte bine. În curând n-o să te mai deranjeze deloc, deși acum încă e neplăcut.

Medicul m-a lăudat în timp ce îmi aplica unguentul, apoi a plecat.

Au trecut câteva zile de la incident.

Rămas singur în cameră, am expirat încet.

De atunci, eu și Asgail aproape că nu am mai vorbit.

Părea că se teme de ce aș putea spune și, când era nevoie, îmi punea doar întrebări simple la care puteam răspunde cu da sau nu.

Părea și mai ocupat decât înainte.

Pleca înainte să mă trezesc și se întorcea seara, când eu deja ațipeam sau dormeam.

Mă ajuta să mă spăl, apoi mă ținea în brațe până adormeam din nou.

Ciudat era că, deși m-a marcat, nu a mai încercat nimic.

Doar câteva săruturi blânde.

Probabil și în seara aceea avea să fie la fel.

Între timp, am început să-mi fac planuri pentru tot ce era nevoie să rezolv după întoarcerea acasă.

Ce avea să se întâmple cu Rikal?

Asta mă îngrijora cel mai mult.

Dacă doream să-l iau cu mine, ar fi trebuit să-i găsesc și alte pisici cu care să stea.

Dar oare puteam avea grijă de două?

La palat era hrănit bine și cineva avea mereu grijă de el.

Poate că acolo îi era mai bine decât cu mine, în starea mea.

Unchiul meu și soția lui nu mai erau.

Nimic nu mă mai împiedica să trăiesc din nou singur în oază.

Dacă Rikal nu era atât de bătrân și bolnav…

Vinovăția mi-a strâns pieptul.

Pierdut în gânduri, am tras ușor pe nas.

Ușa s-a deschis și cineva a intrat.

O singură persoană intra atât de firesc fără să anunțe.

— Yohan.

La auzul vocii lui mi-am ridicat capul.

O mână mare mi-a atins obrazul, ca să mă liniștească după surpriză.

Apoi a întrebat:

— Cum te simți? A venit medicul?

— Da.

I-am repetat ce mi-a spus medicul.

Asgail m-a prins ușor de bărbie, făcându-mi semn să deschid gura.

Am ascultat și i-am arătat limba.

A examinat rana mai mult decât a făcut-o chiar medicul.

Durerea aproape a dispărut și a rămas doar un disconfort ușor, dar el mă privea de parcă rana era mult mai gravă.

În cele din urmă, a oftat și mi-a dat drumul.

Mi-am închis gura și mi-am relaxat maxilarul.

— Regele și-a recăpătat cunoștința.

A spus-o dintr-odată.

Am tresărit.

Asgail m-a cuprins în brațe și m-a bătut ușor pe spate.

— E nevoie să ne întoarcem ca să vedem care este situația. Dar probabil atmosfera va fi tensionată. Ai spus că Ma‘qāl ți-a vorbit despre opoziție?

Oare era vorba despre aceeași facțiune care a încercat să-l omoare când era copil?

M-a cuprins neliniștea.

Mi-am amintit de pulberea găsită în camera Regelui.

Dacă îi spuneam și începeam o investigație, poate ar fi ajutat.

Dar înainte să apuc să vorbesc, Asgail a continuat:

— După ce ne întoarcem, vor începe negocierile de căsătorie cu familia Najima. Au fost amânate din cauza bolii Regelui.

— Ştiu.

Eram deja pregătit pentru asta.

Nu simțeam durere.

Nici neliniște.

Chiar nu simțeam.

Mi-am strâns mâinile, pregătindu-mă.

Atunci Asgail a spus încet:

— Dar înainte de asta, ne vom căsători aici.

Am clipit.

Oare am înțeles greșit?

Asgail mi-a dat drumul și a spus cu blândețe:

— O să mă căsătoresc cu tine. Devino soția mea, Yohan.