Am simțit cum mi se strânge inima. Deși m-am pregătit sufletește, sudoarea rece mi-a alunecat pe spate, iar trupul mi-a încremenit. Mi-am încleștat și mai tare mâinile pe genunchi, dar nu le puteam opri din tremurat.

Dacă ucizi pe cineva, e crimă.

Șaptesprezece morți dintr-odată… Asta nu se va termina doar cu niște cadavre. E nevoie să fiu pregătit pentru ce urmează.

Orice s-ar întâmpla, să nu-mi arăt slăbiciunea.

“Ești foarte puternic. Ai încredere în mine.”

Da. Am încuviințat în sinea mea. Am încredere în tine, Kamar. Sunt puternic.

Foarte puternic.

Mi-am îndreptat spatele, mi-am ridicat bărbia și mi-am fixat privirea într-un singur punct, de parcă aș fi putut vedea niște ochi acolo. Cuvintele procurorului au răsunat în sala tăcută.

— În urmă cu aproximativ un an, un atacator a pătruns în conacul lordului Al-Fatih și a ucis nouăsprezece persoane: membri ai personalului casei, moștenitorul și prietenii acestuia. A fost declanșată o amplă căutare pe întreg teritoriul Al-Fatih, însă vinovatul nu era prins. Până în ziua de azi, cazul a rămas nerezolvat. Vom prezenta acum fotografiile realizate la locul faptei.

Apoi a depus ca probe zeci de fotografii, articole și pliante care ar fi trebuit să dovedească vina mea. Nu puteam vedea imaginile de pe ecran, dar, după reacțiile celor din jur, scenele probabil erau cumplite. De fiecare dată când apărea o fotografie nouă, prin sală se răspândeau mormăituri îndurerate și exclamații de groază.

Am rămas nemișcat. Aveam de gând să-mi păstrez calmul. Procurorul și-a încheiat pledoaria cu siguranță în glas.

— Inculpatul a comis o crimă odioasă care a cufundat nu doar familia lordului, ci întregul său domeniu într-o durere profundă. Vă rog să faceți dreptate celor care și-au pierdut apropiații și să-i aplicați cea mai dură pedeapsă.

Am auzit zgomotul slab al scaunului când s-a așezat. Șoaptele au continuat — fără îndoială, înjurături și insulte. Le-am ignorat.

Scaunul s-a mișcat brusc pe podeaua de piatră, iar sala a amuțit nefiresc. Căldura care mi-a cuprins încheietura a dispărut. Am simțit că prințul moștenitor s-a ridicat.

— Ce priveliște îngrozitoare. Trebuie să vă doară cumplit.

Era prima dată când vorbea de la începutul procesului și, surprinzător, tonul lui era politicos. Am rămas puțin nedumerit, apoi mi-am amintit că a insistat să participe în calitate de apărător al meu; purtarea lui se potrivea pur și simplu rolului. În ciuda formalității, cuvintele lui aveau aceeași lipsă firească de sinceritate, de parcă le-ar fi rostit fără să-i pese cu adevărat. Deloc surprinzător, vocea unchiului meu a izbucnit, încordată de furie.

— Fiul meu nu este mort, Alteța Voastră.

— Da, slavă cerului, lord Al-Fatih.

L-am auzit gândind: “Ajunge odată. Taci.”

Unchiul meu a amuțit, iar prințul moștenitor a continuat.

— Unul dintre cei doi supraviețuitori era fiul lordului, corect? În ziua aceea a pierdut atât de mult sânge, încât era la un pas de moarte, iar asta i-a provocat leziuni cerebrale grave. Se află practic în stare vegetativă. Și nu mai poate avea copii, nu-i așa?

— Asta nu are nicio legătură cu procesul. Victimele merită respect.

Procurorul și-a adunat curajul ca să protesteze. Vocea îi tremura atât de tare, încât aproape că mi s-a făcut milă de el, dar prințul moștenitor a schimbat pur și simplu direcția, fără să se arate ofensat.

— Înălțime: 180 de centimetri. Greutate: 92 de kilograme. Acestea erau datele victimei înainte de incident.

Mă străduiam să rămân concentrat când, deodată, mi-a rostit numele.

— Yohan, îți știi înălțimea și greutatea?

— Da? Ah…

M-am bâlbâit luat prin surprindere. Nu m-am mai măsurat de când eram copil. Am clătinat din cap, iar el a continuat:

— Conform fișelor medicale păstrate de medicul palatului, Maysa Rutfi, ultima dată când erai măsurat aveai 172 de centimetri și 48 de kilograme. Un bărbat atât de firav, de unul singur, a reușit să lase paralizat un bărbat de 180 de centimetri și 92 de kilograme? Pe atunci aveai doi metri?

Ironia lui mi-a adus în minte imaginea lui Kamar frângând gâturile unor bărbați fără niciun efort. Am înghițit în sec, iar procurorul a intervenit.

— A avut un complice.

Deși m-am așteptat să fie pomenit Kamar, inima mi s-a strâns. Mi-am forțat un zâmbet rece ca să-mi ascund neliniștea. Procurorul a continuat.

— Inculpatul și un alt bărbat au intrat împreună în conac, au pus la cale crimele, apoi au furat obiecte de valoare și au fugit. Bărbatul care l-a călăuzit era ucis, dar înainte de a muri i-a vorbit lordului Al-Fatih despre străin. A spus că bărbatul avea aproape doi metri și era masiv. Trupurile era găsite împrăștiate prin tot conacul. Dacă îi atacau câte unul sau doi pe rând, era posibil.

Sigur pe el, a făcut o pauză, iar prințul moștenitor l-a întrerupt.

— Atunci de ce Yohan este cel judecat aici?

Dintr-odată, s-a făcut liniște. Procurorul părea că nu mai știe ce să spună. Prințul moștenitor a continuat.

— Deci celălalt bărbat i-a ucis. De ce e nevoie să fie judecat Yohan?

Inima mi-a tresărit. Dacă lucrurile continuau așa, vina avea să cadă asupra lui Kamar. Trebuia să opresc asta, dar, înainte să apuc să spun ceva, procurorul a replicat pe un ton mai ridicat decât înainte.

— Ați spus chiar dumneavoastră: complice! Inculpatul l-a angajat pe acel bărbat să comită crimele. Faptul că este firav nu îl scapă de vină. S-a folosit de altcineva ca să facă ceea ce el nu putea face singur!

Privirea mi s-a întunecat. Umbrele au început să-mi cuprindă marginile câmpului vizual, până când nu am mai perceput decât lumina. Apoi vocea prințului moștenitor s-a auzit din nou, atât de aproape, încât parcă aș fi putut s-o ating.

— Spuneți că acel bărbat a ucis la ordinul unui băiat de șaptesprezece ani?

Am clipit și mi-am dat seama că se afla chiar în fața mea.

De ce?

Mi-a trecut fulgerător prin minte un gând: a venit în față ca să mă protejeze? Ca să-l scape pe Kamar de acuzație?

Inima îmi bătea cu putere când prințul moștenitor a vorbit din nou.

— Un bărbat în toată firea, la ordinul cuiva, a ucis șaptesprezece oameni și a lăsat alți doi paralizați — toate într-o singură zi. Îmi vine greu să cred așa ceva.

— Asta este firea unui Omega. Mulți bărbați, ademeniți prostește de mirosul unui Omega, ajung să facă lucruri imprevizibile.

— Allah să aibă milă de asemenea bărbați.

Își bătea joc de pledoaria procurorului prin acea rugăciune. M-am străduit să ascult mai atent. Ce gândea prințul moștenitor? Cu siguranță nu avea să-l lase pe Kamar să ia vina asupra lui… Te rog, numai asta nu.

— Îmi permiteți să-mi spun părerea, onorată instanță?

Prințul moștenitor a întrebat, iar eu l-am auzit pe judecător răspunzând:

— Desigur. Vorbiți, Alteța Voastră.

— Vă mulțumesc.

S-a înclinat ușor, apoi a început.

— După ce am studiat toate actele acestui caz, am ajuns la o singură concluzie. Poate că lordului Al-Fatih și soției sale nu le va fi pe plac, dar nu găsesc nicio altă explicație.

— Alteța Voastră, vă rog, spuneți-ne teoria dumneavoastră.

Procurorul l-a îndemnat neliniștit. Prințul moștenitor a vorbit însă cu o siguranță calmă, iar eu am simțit că încep să gândesc din nou limpede.

E nevoie să aibă un motiv pentru care mă apără. Ceva bine calculat.

Mi-am încleștat din nou mâinile, am tras încet aer în piept și am hotărât să am încredere în el. Nu trebuia să mă grăbesc să dezvălui nimic despre Kamar.

Am rămas cu buzele strâns lipite și am ascultat cum continua.

— Din acte reiese că un bărbat și cineva pe nume Yohan au pătruns în conac, au ucis șaptesprezece persoane, au lăsat alte două paralizate, apoi au furat obiecte de valoare. Totul este prezentat de parcă un străin ar fi comis un masacru urmat de jaf.

— Nu este o ipoteză. Este adevărul.

Unchiul meu a izbucnit. Judecătorul i-a cerut să păstreze liniștea, iar prințul moștenitor a continuat.

— Vă mulțumesc, onorată instanță. Dar există ceva ciudat. Am găsit amprentele și ADN-ul bărbatului mai înalt, însă identitatea lui rămâne necunoscută. Un om fără antecedente penale comite un asemenea masacru și un jaf de asemenea amploare… Nu vi se pare straniu? Cineva suficient de îndrăzneț și crud încât să ucidă atât de mulți oameni, dar care înainte nu a comis nici măcar o singură infracțiune?

— Așadar, spuneți că acel bărbat nu este vinovatul?

— Nu.

La întrebarea procurorului, prințul moștenitor a răspuns simplu, iar eu am avut impresia că îi aud zâmbetul în glas.

— Mă întreb dacă acel bărbat a existat vreodată.