N-am putut răspunde imediat și am ezitat.

Între noi s-a lăsat o tăcere neplăcută, dar cuvintele nu veneau.

“Cât știe?”

Ce trebuia să-i spun?

Și cum?

În timp ce încă mă frământam, bărbatul pe care l-am așteptat, Asgail, a rupt tăcerea.

— Servitorul mi-a spus că erai bătut de lordul și lady Al-Fatih.

Auzindu-l, mi-a trecut brusc prin minte altceva.

“Oare audiențele s-au încheiat deja?”

Și eu trebuia să am audiență în ziua aceea.

— Alteța Voastră, audiența…

Chiar dacă am ajuns să-l văd din nou într-un mod cu totul imprevizibil, Steward încă avea medicamentul.

Acesta era momentul să vorbesc despre el.

Dar am simțit că am pierdut ocazia.

Am încercat să întreb, bâlbâindu-mă, însă Asgail m-a întrerupt.

— Nu te priveşte. Răspunde-mi. Ce s-a întâmplat cu lordul Al-Fatih?

Știam că nu mai puteam evita întrebarea.

Aveam nevoie de timp ca să aleg ce să spun și ce să ascund.

Unde să mă opresc.

Din fericire, Asgail a așteptat.

— A…acel bărbat este… unchiul meu.

Mâna lui, care îmi mângâia spatele, s-a oprit.

Simțindu-i încă căldura, am continuat cu greu.

— El… era fratele tatălui meu. După ce tata a murit, mama s-a stins și ea la scurt timp…

— Stai.

Asgail m-a întrerupt.

Am tăcut imediat.

După câteva clipe, a întrebat:

— Dacă lordul Al-Fatih este fratele tatălui tău, atunci tatăl tău era lordul precedent?

— Da.

I-am văzut expresia încremenind.

Am adăugat:

— Tatăl meu era Raihan bin Faisal bin Abdul Aziz Al-Hamed.

Asgail n-a spus nimic.

Tăcerea lui era atât de grea, încât părea că a uitat să respire.

Am așteptat.

În cele din urmă, a vorbit încet.

— Am auzit că fostul lord Al-Fatih a murit într-un accident.

Vocea i-a devenit apăsată.

— Atunci… ceea ce mi-ai povestit era despre fostul lord?

A tăcut din nou.

Simțeam că își caută cuvintele, așa că am rămas liniștit.

Tocmai când mă întrebam dacă l-am tulburat, Asgail a întrebat:

— Când erai copil, ai venit o dată la palat, aşa e?

Vocea lui blândă m-a determinat să răspund imediat.

— Da.

Dintr-odată m-am întrebat dacă băiatul care m-a confundat atunci cu o fată și m-a cerut de soție își mai amintea ziua aceea.

Probabil nu și-ar fi imaginat niciodată că urma să mă diferențiez ca Omega.

Brațele lui Asgail s-au strâns în jurul meu.

M-a durut și mi-a scăpat un sunet slab.

— Au…

A slăbit imediat strânsoarea, dar nu mi-a dat drumul.

A spus încet:

— Continuă.

Am făcut cum mi-a cerut.

I-am povestit că, la scurt timp după moartea tatălui meu, m-am diferențiat ca Omega, că mama a murit curând după aceea și că eram obligat să părăsesc conacul în grabă.

— Lordul Al-Fatih ți-a spus să pleci?

Asgail, care m-a ascultat până atunci în liniște, a întrebat brusc.

Mi-am amintit ziua aceea și am răspuns:

— Mi-a spus că cineva m-a denunțat pentru că eram Omega… că, dacă nu fugeam imediat, urma să mi se întâmple ceva foarte rău. Mama s-a temut mereu că urma să fiu descoperit…

— De cine?

Asgail m-a întrerupt din nou.

Tonul lui a devenit dur și m-am speriat.

— N…nu știu.

A mormăit ceva printre dinți.

Abia după o clipă mi-am dat seama că a înjurat.

Înainte să pot reacționa, m-a îndemnat:

— Continuă.

Nu a mai rămas prea mult de spus.

După aceea am trăit în oază împreună cu Rikal, supraviețuind cu ce mi se aducea din când în când și ducând o viață fără niciun rost.

Până când Allah mi l-a trimis pe Kamar.

M-am pierdut în amintirea aceea îndepărtată și am tăcut.

Cu vederea mea încețoșată, trecutul părea însă dureros de limpede.

“N-ar fi trebuit să plec din oază.”

Am fi fost încă fericiți.

Mi s-a strâns pieptul și n-am mai putut vorbi.

Asgail a întrebat primul:

— Cum ai plecat de acolo? Ai fugit?

— Nu.

Ascunzând adevărul despre Kamar, am continuat:

— Unchiul meu m-a chemat pe neașteptate și m-am întors la conac în trăsura mesagerului…

— Ți-a spus de ce?

Probabil avea nevoie de mine din cauza moștenirii, dar nu știam detaliile.

Când i-am spus asta, Asgail a căzut pe gânduri.

Abia atunci mi-am dat seama că m-a ținut în brațe tot timpul cât am vorbit.

În clipa aceea, mirosul lui dulce m-a învăluit din nou.

Am rămas surprins.

“Feromonii lui Asgail erau mereu atât de dulci?”

Parfumul lui, puternic și totuși blând, mă cuprindea în timp ce stăteam sprijinit de el.

Frica mi s-a estompat.

Trupul parcă mi se topea în brațele lui.

Mă mângâia pe spate, liniștitor.

Și pentru mine era suficient.

Obrajii mi s-au încălzit de emoție.

Dar era plăcut.

Cu ochii închiși, mi-am sprijinit capul de umărul lui.

Atunci i-am auzit vocea.

— Au spus că ai omorât oameni. Mai mult de zece?

Era ca și cum cineva ar fi turnat apă rece peste mine.

Am încremenit.

“O, nu.”

Cum era nevoie să răspund?

Nu doream să mint.

Dar nici adevărul nu-l puteam spune.

Tăcerea s-a prelungit.

Căldura de mai devreme a dispărut.

Pe măsură ce deveneam tot mai neliniștit, am auzit vocea joasă a lui Asgail.

— Deci nu tu i-ai ucis, ci celălalt bărbat.

Mintea mi s-a limpezit instantaneu.

Știam exact la cine se referea când spunea “celălalt bărbat”.

Speriat, am încercat să mă desprind, dar Asgail m-a strâns și mai tare.

Nu mă puteam mișca.

Am dat repede din cap.

— N…nu.

— Ți-am spus că, dacă mă mai minți, îți tai limba.

Cuvintele lui mi-au ajuns direct la ureche.

Am închis gura imediat, dar nici nu am putut să rămân tăcut.

Am dat iar și iar din cap.

În cele din urmă, Asgail mi-a dat drumul.

A oftat scurt.

Părea aproape uluit.

Totuși, brațele lui au rămas în jurul meu.

— Procesul va avea loc peste o săptămână.

A vorbit liniștit.

— Acolo vei jura înaintea lui Allah și vei spune numai adevărul. Dacă minți, Allah nu te va ierta. Iar dacă tu ai ucis mai mult de zece oameni, nu vei primi o moarte ușoară.

Tonul lui era în continuare rece, aproape mecanic, dar era ca un avertisment.

Dorea să mă determine să mărturisesc acum.

Eu am rămas tăcut.

Asgail a așteptat.

Nu aveam nicio intenție să vorbesc.

După ceea ce mi s-a părut o veșnicie, a spus din nou:

— Foarte bine. Dacă asta este alegerea ta.

Vocea lui era calmă.

Nici furioasă, nici ironică.

Mi-a trecut prin minte că poate s-a așteptat la răspunsul meu.

Nu-i puteam citi expresia.

L-am simțit ridicându-se și lăsându-mi în sfârșit trupul liber.

Apoi a întrebat de deasupra mea:

— Bărbatul pe care îl protejezi atât de încăpățânat… unde este acum? A murit?

— N…nu.

Am răspuns imediat.

— Este în viață.

— Atunci mă bucur.

Mi-a lăsat doar cuvintele acelea greu de înțeles.

Apoi ușa s-a închis în urma lui.

După aceea eram ținut în cameră.

Doi paznici zdraveni stăteau permanent la ușă, iar eu nu mai aveam voie să ies.

Rikal intra și ieșea pe fereastră.

Primeam trei mese pe zi și medicamente pentru răni, dar nu am mai văzut pe nimeni.

Timpul trecea ca într-o închisoare.

Totuși, era cu mult mai bine decât în celula subterană.

I-am mulțumit prințului moștenitor pentru îndurare și m-am rugat în fiecare zi.

Timpul a trecut.

Și, exact cum a spus Asgail, a început procesul.

În dimineața aceea mi s-a ordonat să mă îngrijesc și să-mi schimb hainele.

În perioada în care eram ținut în cameră, prințul moștenitor mi-a trimis deja un rând de haine noi.

 

În dimineața procesului am primit încă unul.

Nu puteai apărea la un proces sacru purtând haine vechi.

— Mulțumesc.

M-am înclinat, am terminat micul dejun adus împreună cu hainele și m-am pregătit.

Poate avea să fie ultima mea masă.

Totuși, eram liniștit.

Singura mea grijă era Kamar.

“E în regulă.”

M-am liniștit singur.

“Nu am nicio imagine cu el. Poate că e mai bine așa. În lumea asta, numai eu pot dovedi că există.”

Nu îndrăzneam să-mi imaginez ce soartă mă aștepta din cauza mătușii și unchiului meu.

Dar eram pregătit.

După atâtea morți și după ce Salman a ajuns aproape paralizat, cineva trebuia să răspundă.

Iar Kamar a făcut totul pentru mine.

Mi-am netezit hainele peste piept și am făcut un pas înainte.

Am deschis încet ușa.

Paznicii care mă supravegheau s-au așezat imediat de o parte și de alta a mea.

Păreau aproape o gardă de onoare.

M-au condus până la o trăsură care mă aștepta și am urcat.

De acolo eram dus la clădirea unde avea loc procesul.

Era aproape la fel de impunătoare ca palatul.

Aripi lungi din marmură albă se întindeau în ambele părți, de parcă însăși clădirea cerea ca numai cei cu inima curată să-i treacă pragul.

Am trecut pe lângă o balanță uriașă sculptată în piatră, am urcat treptele, am trecut printr-un control scurt și apoi am străbătut un coridor lung până la sala de judecată.

Am înghițit în sec.

Paznicul din fața mea a deschis ușa și a intrat.

L-am urmat.

Sala era imensă și deja plină de oameni.

Mormăitul lor s-a stins imediat.

Am simțit toate privirile îndreptându-se spre mine.

M-am așezat în locul care mi-a fost indicat și am expirat tremurat.

Șoaptele au început din nou.

“Omega.”

“Crimă.”

Am inspirat adânc și am încercat să mă liniștesc.

— În sfârșit vei plăti pentru ce ai făcut.

Vocea de deasupra mea m-a determinat să ridic capul.

Era mătușa mea.

Paznicul de lângă mine a oprit-o.

— Întoarceți-vă la locul dumneavoastră. Alteța Sa, prințul moștenitor, a ordonat ca orice tulburare să fie pedepsită cu închisoare.

În loc să răspundă, a scuipat spre mine.

Paznicul mi-a întins o batistă.

— Mulțumesc.

Am luat-o și mi-am șters obrazul.

Am ezitat înainte să i-o înapoiez.

“Oare voi mai avea vreodată ocazia s-o spăl?”

Paznicul a vorbit primul.

— Păstreaz-o. Mai am.

I-am mulțumit din nou.

N-a spus nimic.

Poate că îi era milă de mine.

Până la urmă, un Omega acuzat de omor și fără avocat era probabil demn de milă.

În clipa aceea sala s-a cufundat în tăcere.

Toate privirile s-au întors într-o parte.

— Ridică-te.

Paznicul mi-a șoptit sfatul.

M-am ridicat.

În centru au apărut câteva siluete.

Judecătorii.

S-au așezat, iar în mijlocul lor a luat loc judecătorul care conducea ședința.

Apoi unul dintre judecători a vorbit.

— Avocatul apărării nu a vanit încă. Vom aștepta.

— Am așteptat destul, domnule judecător. Vă rog să începeți procesul.

Un bărbat din partea unchiului meu s-a ridicat.

— Oricum nu mă aștept ca un Omega acuzat de omor să aibă avocat…

Prin sală s-au răspândit râsete aprobatoare.

Mi-am plecat capul.

Totul părea doar o formalitate.

Faptul că un Omega a ajuns măcar la proces era deja neobișnuit.

Pe stradă aș fi putut fi omorât în bătaie fără ca nimeni să întrebe de ce.

— Noi hotărâm când începe procesul, domnule avocat. Dumneavoastră sunteți aici doar pentru a reprezenta acuzarea.

Vocea solemnă a judecătorului a redus la tăcere procurorul.

Deși prin sală mai circulau șoapte, nimeni n-a mai protestat.

Am rămas tăcut, întrebându-mă cine avea să ocupe scaunul gol de lângă mine.

Dacă avea să vină cineva.

Procurorul a spus că niciun Alfa nu apăra un ucigaș.

Scaunul a rămas gol.

Nu știu cât timp a trecut.

Oamenii deveneau tot mai nerăbdători, iar zgomotul creștea.

Judecătorul nu intervenea.

Probabil procesul nici nu a început oficial.

În cele din urmă, unchiul meu a vorbit.

— Domnule judecător, cât mai trebuie să așteptăm? Chiar va veni avocatul?

Părea disperat să mă vadă condamnat.

După cât a așteptat ziua aceea, nu era de mirare.

Judecătorul i-a răspuns calm:

— Va veni. Așteptați.

— Cât? A trecut mai bine de o oră! Mai începe procesul acesta? Un Omega cu avocat? De ce să nu-l spânzur chiar eu? N-a fost decât un furnizor de feromoni pentru Alteța Sa!

Strigătul lui furios a răsunat în sală.

Atunci ușa s-a deschis brusc.

Toate capetele s-au întors.

Chiar și eu am observat mișcarea de la intrare.

În sală s-a lăsat un fior rece.

Pașii care se apropiau se auzeau limpede.

“Oare este avocatul meu?”

Nu-mi venea să cred.

Pașii s-au apropiat tot mai mult.

Cineva s-a așezat pe scaunul gol de lângă mine.

Am zărit paznicul înclinându-se.

Toată sala s-a ridicat.

Până și judecătorii.

Pașii s-au oprit în fața mea.

M-am ridicat nesigur.

Vederea mi s-a încețoșat, apoi am distins o siluetă înaltă și întunecată.

Scaunul s-a tras înapoi.

În cele din urmă, bărbatul s-a așezat.

Judecătorii au luat și ei loc, urmați de ceilalți.

Prin sală s-au răspândit șoapte.

Atunci Asgail mi-a prins mâna și m-a tras să mă așez.

— Ședința de dimineață s-a prelungit. Îmi cer scuze pentru întârziere. Putem începe.

Eu încă nu mi-am revenit din șoc.

Apoi l-am auzit spunând:

— Eu sunt avocatul lui Yohan.