— Alteța Voastră!

Am strigat panicat și m-am grăbit să cobor din pat, dar Asgail a ridicat o mână ca să mă oprească. Când am încremenit, a vorbit pe un ton jos.

— Nu face atâta caz. Nu e o rană gravă.

— D…dar sângele… e atât de mult…

M-am uitat neliniștit în jur, incapabil să stau locului. Era interzis să pui mâna pe prințul moștenitor, așa că nu aveam voie să-l îngrijesc. Și chiar dacă aș fi putut, Asgail nu s-ar fi dezbrăcat niciodată în fața mea.

Pentru că i s-ar fi văzut cicatricile.

Imaginea urmelor pe care le-am văzut cândva pe umărul lui mi-a revenit în minte și m-a cuprins neliniștea. Dacă a mai rămas vreo cicatrice?

Din întâmplare, locul în care l-a mușcat Regele era chiar acolo unde era vechea cicatrice. Voiam să verific, dar era imposibil. În timp ce stăteam pierdut în gânduri, prințul moștenitor s-a așezat greu pe marginea patului.

Mi s-a strâns pieptul de îngrijorare când l-am privit. Cu o mână apăsată pe frunte și trupul aplecat înainte, părea epuizat. Poate pierdea prea mult sânge. Chipul lui palid mi-a amintit de ziua în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Kamar, iar inima a început să-mi bată și mai tare. Mintea îmi era goală, dar un lucru era sigur.

Trebuia îngrijit.

Mi-am umezit cu greu gura uscată și am înghițit înainte să reușesc să vorbesc.

— A…Alteța Voastră… există… ceva ce aș putea f…face…

Ultimele cuvinte — pentru dumneavoastră — s-au stins înainte să le rostesc. În mod normal, m-ar fi privit cu dispreț sau m-ar fi fulgerat din ochi, dar Asgail n-a făcut nici una, nici alta. Fie din oboseală, fie din nepăsare, a rămas nemișcat și tăcut, iar eu m-am simțit și mai pierdut.

Mâna mea tremurătoare a început să se apropie de el, dar vocea lui Asgail a tăiat aerul de parcă mi-ar fi ghicit intenția.

— Nu pune mâna pe mine.

A mârâit încet, ridicând privirea spre mine. Genunchii îmi tremurau de frică, dar în același timp m-a cuprins mila.

“Omul acesta nu are încredere în nimeni.”

Cel care odinioară mi s-a arătat fără rezerve, cu atâta sinceritate, a dispărut. În fața mea se afla acum un bărbat care, în palatul acesta plin de dușmani, strângea din dinți și supraviețuia fără să-și arate vreodată slăbiciunea.

Singur.

Mi-am mușcat buza de jos. Bineînțeles că Asgail nu avea încredere în mine. Pentru el nu eram nimic, doar un Omega fără valoare.

Chiar și așa, mi-am adunat curajul și mi-am strâns pumnul.

“Nu pot să renunț.”

Am expirat tremurând și mi-am dat seama că exista o singură cale de a-i trata rana fără ca altcineva s-o vadă. Înainte să-mi dispară curajul, m-am întors. Măsuța pentru ceai era la doar câțiva pași. Am luat vaza împodobită cu flori și, fără să ezit, am aruncat-o pe podea.

Porțelanul elegant s-a făcut țăndări cu un zgomot puternic. Cu spatele la Asgail, m-am aplecat. Printre florile și apa împrăștiate am căutat cioburile. L-am ales pe cel mai mare și mai ascuțit și l-am luat cu grijă în mână.

— Ce faci…

Asgail a început să vorbească, dar până atunci mi-am trecut deja ciobul peste celălalt antebraț.

— Ce faci?!

A strigat și m-a prins de braț. Ciobul mi-a căzut din mână, dar nu mai conta. Mi-am atins scopul. Când sângele a început să-mi curgă, am tras adânc aer în piept și m-am uitat la el. Spre surprinderea mea, pe chipul lui Asgail se vedea limpede nedumerirea, exact ca odinioară pe chipul lui Kamar. M-a durut pieptul, dar m-am forțat să zâmbesc slab.

— Alteța Voastră.

Vocea îmi tremura. În ciuda hotărârii mele, frica încă îmi stăpânea trupul. Îmi strângeam și îmi desfăceam mâinile fără încetare în timp ce vorbeam cu greu.

— Rana… este gravă. Vă rog… lăsați-mă s-o îngrijesc.

Nu m-am bâlbâit, dar vocea îmi tremura necontrolat. Atât curaj aveam. Asgail n-a spus nimic, doar m-a privit dur, de parcă încerca să înțeleagă ce șiretlic pusese la cale acest Omega obraznic. Am inspirat și am continuat.

— Voi spune că hainele Alteței Voastre s-au pătat cu sângele meu și voi cere altele curate. Iertați-mi îndrăzneala, dar… îmi dați voie să cer medicamente și instrumente pentru a-mi trata rana?

Ochii lui Asgail s-au mărit. Probabil a înţeles intenția mea. M-am forțat să mai zâmbesc o dată.

— Voi cere chiar și instrumente de sutură. Tăietura pare adâncă… Iertați-mă că vă arăt ceva atât de neplăcut.

Tot tăcut, și-a mutat privirea de la brațul meu însângerat la chipul meu. Am așteptat, rugându-mă să mă creadă.

“…”

Prințul moștenitor și-a deschis gura, apoi a închis-o din nou. Un asemenea comportament nu-i semăna deloc. Într-un fel, totul era un pariu.

Așa cum el m-a salvat odată de Rege, poate avea să-și deschidă și acum puțin inima în fața mea.

Dacă nu, puteam să pierd prea mult sânge. Sau, mai rău, puteam fi pedepsit pentru că am îndrăznit să pun la cale așa ceva în fața prințului moștenitor.

“Ce se va întâmpla cu mine?”

În mod ciudat, mă simțeam calm. Dacă Asgail mă respingea din nou, nu mai aveam nimic de făcut. Până la urmă, totul nu era decât dorința mea, doar a mea.

În cele din urmă, Asgail a vorbit.

— Cineva…

Mormăitul jos s-a transformat într-un strigăt.

— E cineva acolo? Intrați!

Ușa s-a deschis imediat, iar un servitor a intrat grăbit.

— Alteța Voastră, m-ați chemat?

S-a înclinat adânc și a așteptat. Asgail a continuat:

— Adu haine curate. Și cele necesare pentru tratarea unei răni.

— D…da? Alteța Voastră, ce s-a…

Servitorul și-a ridicat capul alarmat, apoi a încremenit. Mi-am întors intenționat brațul însângerat spre el. De unde se afla, distanța era perfectă. La prima vedere, totul se potrivea exact cu planul meu.

Așa cum m-am așteptat, a tresărit șocat și s-a înclinat din nou în grabă.

— D…da, Alteța Voastră. Imediat.

A ieșit în fugă. Dacă l-ar fi văzut pe Asgail rănit, n-ar fi fost atât de calm. Știind asta, eram sigur că planul meu a funcționat. Când ușa s-a închis, Asgail și-a întors privirea spre mine. Ochii s-au întâlnit când a vorbit.

— Dacă îndrăznești să crezi că mi-ai făcut o favoare…

— Vă mulțumesc pentru bunăvoința Alteței Voastre.

Cuvintele noastre s-au suprapus aproape în aceeași clipă. El s-a oprit, iar eu mi-am plecat capul și am continuat.

— Pentru că mi-ați iertat greșeala gravă și chiar mi-ați permis să primesc îngrijiri… Fie ca Allah să reverse binecuvântări fără margini asupra prințului moștenitor.

Am tăcut abia după ce am rostit tot ce am pregătit. Deși îmi tremura întregul trup, nu m-am bâlbâit. Am răsuflat ușurat, dar tremurul nu s-a oprit. Asgail n-a spus nimic, doar mi-a ținut strâns brațul și a privit în jos. Probabil simţea cât de tare tremuram sub mâna lui, însă tot nu a spus nimic.

Sângele îmi curgea pe braț și picura de la cot pe podea. Se amesteca cu apa vărsată din vază și se răspândea în jur. Privirea a început să mi se încețoșeze.

“Poftim?”

M-a cuprins o senzație ciudată de plutire. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de ea. Mirosul dulce care îmi ajungea la nas a determinat, nu știu de ce, ca inima să mă doară.

Nu știam dacă am adormit sau mi-am pierdut cunoștința. Când am deschis ochii, camera era deja cufundată în întuneric. Am rămas nemișcat o clipă, apoi mi-am întors încet capul. Lumina puternică a lunii se revărsa prin fereastră și lumina încăperea.

Atunci mi-am dat seama că eram întins pe patul prințului moștenitor.

Brațul îmi era bandajat.

“Oare… Asgail?”

Speriat, mi-am întors capul. Lângă fereastră se zărea silueta înaltă a unui bărbat.

Mi-am ținut imediat respirația, cu ochii larg deschiși.