Atenţionare: Capitol intens

 

— Ah!

Am țipat și m-am tras înapoi.

Am reușit să-i evit mâna la limită, dar norocul meu a devenit nenorocirea altcuiva. Un alt Omega era prins în locul meu și tras imediat spre Rege.

Mi-am dus ambele mâini la gură și am privit îngrozit.

“E nevoie să opresc asta.”

Văzând ce se întâmpla în jurul meu, m-am forțat să gândesc limpede.

Nu puteam doar să stau și să privesc.

Regele nu era el însuși.

Era de vină pulberea pe care o amesteca mereu în vin?

Sau rut-ul?

Oricare era cauza, era nevoie să-l determin să-și revină. Altfel, niciunul dintre noi nu avea să fie în siguranță.

Atunci mi-am amintit cuvintele lui Haham:

“Încuiați ușa până se termină rut-ul Majestății Sale. Să nu o deschidă nimeni, ați înțeles?”

Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.

Capul îmi plutea, respiram repede, dar înăuntrul meu era o senzaţie de răceală stranie.

“Oare știa de la început?”

Nu mai aveam nicio îndoială.

Haham s-a așteptat la asta.

Poate că nu era prima dată.

Poate că asemenea lucruri s-au mai întâmplat și înainte, iar alții au murit aici.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

“Când se va deschide ușa?”

“Cât mai trebuie să dureze?”

“Mi-e atât de frică.”

Genunchii îmi tremurau și nu reușeam să mă ridic.

M-am strâns ghem și am încercat să respir, în timp ce Regele continua să-i atace pe Omega din jurul lui.

“Trebuie să-i ajut.”

Mi-am mușcat buza și m-am agățat de puțina luciditate care mi-a mai rămas.

Nici oamenii aceia nu mai erau ei înșiși.

Dacă nu făceam nimic, unii dintre ei puteau muri.

Iar Regele avea să regrete totul când își revenea.

Mi-am amintit zâmbetul lui blând din copilărie.

Nu suportam să-l văd ajungând în starea aceea.

“Dacă aș putea măcar să slăbesc efectul feromonilor…”

Nu puteam încă să mă ridic, așa că am rămas jos și am privit în jur.

Omega amețiți se îndreptau mereu spre mirosul Regelui.

Camera era închisă între pereți de marmură și nu avea ferestre. Singura ieșire era ușa spre coridor.

Probabil că locul era ales tocmai pentru ca feromonii să rămână concentrați înăuntru.

Am dus o mână la nas.

Mirosul greu al feromonilor, amestecat cu cel de sânge, m-a determinat să amețesc și mai tare.

În jurul meu se aflau Omega atât de slăbiți, încât abia mai respirau.

Inima îmi bătea nebunește.

Eram la fel de vulnerabil ca ei.

Dacă mă prindea Regele, nu aveam cum să mă apăr.

“Mi-e frică.”

Era nevoie să mă mișc, dar trupul nu m-a ascultat.

Voiam să fug și să mă ascund printre ceilalți până când totul se termina.

Poate că nimeni n-ar fi observat dacă rămâneam tăcut.

Și, până la urmă, ce puteam să fac eu?

Abia eram în stare să mă salvez pe mine.

De ce să-mi risc viața pentru niște străini?

— Yohan.

Când am strâns ochii, vocea lui Kamar mi-a răsunat în minte.

Au urmat amintiri de la prima noastră întâlnire și din zilele în care eram fericiți.

“Te iubesc, Yohan.”

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi.

Dacă atunci l-aș fi ignorat pe Kamar?

Poate aș fi murit singur, fără să cunosc vreodată iubirea sau fericirea.

N-aș fi aflat niciodată cum este să-ți pese cu adevărat de cineva.

Doar pentru că l-am salvat pe el am ajuns să cunosc toate acele lucruri.

Apoi mi-au revenit în minte ultimele cuvinte ale tatălui meu, din ziua în care aproape sângerase până la moarte în fața mea.

“Trebuie să ne ajutăm unii pe alții, Yohan.”

Cuvintele lui m-au determinat să mă mișc.

Mi-am strâns mâinile care tremurau și am tras aer în piept.

Exista o singură variantă.

Știam ce era nevoie să fac.

Mi-am fixat privirea asupra Regelui și, deși picioarele îmi tremurau prea tare ca să mă țină, am început să mă duc spre el.

Ca să-mi țin frica sub control, am repetat în gând:

“Trebuie să-l opresc.”

“Trebuie să-l determin să-și revină.”

“Dacă nu reușesc, trebuie măcar să-l împiedic să mai rănească pe cineva.”

În cel mai rău caz, puteam fi condamnat la moarte pentru că am pus mâna pe un membru al familiei regale.

Dar nu am mai avut de ales.

Respiram greu când m-am apropiat.

Regele ținea un alt Omega de gât.

Bărbatul abia mai putea respira.

În cealaltă mână, Regele a ridicat cornul rupt.

Atunci mi-am adunat tot curajul și m-am aruncat spre el.

— Majestate, nu!

L-am prins cu ambele brațe pe la spate.

Regele a încremenit, iar lovitura s-a oprit înainte să cadă.

Celălalt bărbat încă se agita în strânsoarea lui.

M-am întins imediat spre arma improvizată.

— Ce faci?!

Strigătul lui m-a determinat să încremenesc o fracțiune de secundă, dar știam ce doream.

Am împins brațul lui cu toată puterea.

Surprins, Regele a slăbit mâna.

Am smuls cornul și l-am aruncat cât mai departe.

Am respirat sacadat.

Bucuria a durat doar o clipă.

Ochii aurii ai Regelui s-au întors spre mine.

I-a dat drumul celuilalt Omega și și-a îndreptat întreaga furie asupra mea.

— Nenorocit obraznic…

Vocea era răgușită și stranie.

M-am retras îngrozit.

Acum m-a ales pe mine.

Până atunci a atacat la întâmplare.

Acum însă eu eram ținta.

— Îmi pare rău, Majestate! Vă rog să mă iertați!

Am strigat, deși știam că nu avea să mă asculte.

Trebuia doar să câștig timp și să păstrez distanța dintre noi.

— Tu!

A încercat să mă prindă și a ratat la limită.

Am fugit printre trupurile întinse pe podea.

Când am privit în urmă, Regele venea după mine.

Camera aceea uriașă părea dintr-odată prea mică.

Am continuat să mă retrag până când spatele mi s-a izbit de perete.

— M…Majestate…

Lacrimile mi-au izbucnit fără să le mai pot opri.

Printre respirațiile sacadate am încercat să-l implor.

— Vă rog… reveniți-vă. Întoarceți-vă la omul blând și înțelept care erați…

Dar rugămințile mele nu ajungeau la el.

Feromonii deveneau tot mai puternici.

Regele s-a apropiat și a întins mâna spre mine.

Pentru o clipă, timpul parcă a încetinit.

“Oare a avut vreun rost ce am făcut?”

M-am gândit la omul pe care tatăl meu l-a salvat cândva.

Unde era acum?

Își mai amintea de el?

Oare tatăl meu a regretat vreodată alegerea făcută?

Privirea mi s-a încețoșat.

Poate că era mai bine să-mi pierd cunoștința din cauza feromonilor.

Măcar atunci nu aveam să mai simt nimic.

— Ah!

Mâna Regelui mi-a prins umărul și m-a trântit la podea.

A venit deasupra mea și a început să-mi smulgă hainele.

Mintea îmi era complet amețită.

Am încercat să-l împing, dar brațele nu mă mai ascultau.

Când a văzut că mă împotrivesc, și-a ridicat mâna.

Am închis strâns ochii, așteptând lovitura.

Atunci, dintr-odată, am auzit voci.

Și am simțit aer proaspăt.

— Alteță, nu!

Lovitura nu a mai venit.

Un curent rece mi-a atins obrazul.

Am reușit să deschid ochii și m-am întors spre ușă.

O siluetă înaltă stătea în prag, cu mâinile pe ușile larg deschise.

Respira greu, iar umerii i se ridicau și coborau.

Pielea lui, de obicei bronzată, era neobișnuit de palidă.

Privirea îi era fixată asupra mea.

Asgail.

Când i-am rostit numele în gând, inima a început să-mi bată nebunește.

Lacrimile mi-au încețoșat din nou vederea.

Mi-am amintit ziua în care m-a salvat prima dată.

A venit din nou după mine.

Chiar dacă nu-și amintea.

Chiar dacă nu mai era Kamar.

Tot a venit.

Respira greu, de parcă a alergat până acolo.

Privirea i-a coborât peste pieptul meu dezgolit și picioarele goale, apoi s-a întors la chipul meu.

După aceea s-a adresat tatălui său.

— Este al meu, Majestate.

Ochii lui, de obicei violet închis, străluceau acum auriu.

Printre respirații grele, a rostit printre dinți:

— Este Omega al meu. Dați-i drumul.