— Yohan.

Vocea blândă a Prințesei Najima m-a readus la realitate.

Am clipit și le-am văzut pe Najima și Shadia privindu-mă. Dându-mi seama că am rămas pierdut în gânduri, am încercat să-mi revin repede.

Totuși, prezența lui Shadia mă determina în continuare să mă simt neliniștit.

M-am lăsat în genunchi și mi-am plecat capul.

— Îmi pare rău că am intrat când aveți oaspete… vă rog să-mi iertați lipsa de politețe.

— Nu-i nimic. Nu-i așa?

Najima s-a întors spre Shadia, cerându-i parcă să confirme.

Am aruncat o privire discretă în direcția ei.

Chipul lui Shadia a rămas rece.

— Da. Ce putem face? N-are de unde să știe nici măcar lucrurile de bază.

— Shadia.

Tonul lui Najima a devenit dur, dar Shadia și-a întors pur și simplu privirea.

Aveam impresia că apariția mea nedorită nu a determinat decât să strice atmosfera.

Nu mai puteam da înapoi.

Trebuia doar să termin ce aveam de făcut și să plec.

Tocmai mă pregăteam să vorbesc când Najima a intervenit.

— Din moment ce pare să-și amintească cine este Yohan, nu mai este nevoie de alte prezentări.

— Desigur.

Shadia a zâmbit ușor.

— Îl cunosc suficient de bine. Un Omega trebuie doar să-și cunoască locul.

Najima s-a uitat spre mine.

Pentru o clipă, pe chipul ei a apărut o expresie de scuză, dar n-a mai spus nimic.

Poate nu voia să prelungească discuția neplăcută.

Sau poate considera că nu mai era nevoie să mă apere.

Oricum era, a făcut deja destul pentru mine, iar eu îi eram recunoscător.

La urma urmei, Shadia urma să fie a doua consoartă. Era firesc ca existența mea să o deranjeze.

Mi-am înghițit durerea din piept și m-am înclinat din nou.

— Lady Shadia… vă rog să nu înțelegeți greșit. Alteța Sa nu are sentimente speciale pentru mine…

Intenționam să-i explic totul exact așa cum i-am explicat și lui Najima, dar Shadia m-a întrerupt cu un râs scurt.

— Haide. Chiar crezi că aș presupune că Prințul Moștenitor ar putea iubi un Omega care nu face decât să-l servească?

Replica ei directă și rece m-a lăsat mut.

Avea dreptate.

La ce m-am gândit?

Am îndrăznit să trec mult prea mult peste limite.

Najima era prea îngăduitoare cu mine, iar eu am uitat care era locul meu.

— Ajunge, Shadia. Știi foarte bine cum este Alteța Sa. Dacă n-ar fi existat Omega ca Yohan, probabil ar fi avut deja zeci de soții.

Mi-am amintit atunci cuvintele lui Steward:

“Dacă un Omega virgin face sex cu un bărbat, legea îl poate obliga pe acel bărbat să se căsătorească alături de el.”

Expresia lui Shadia s-a mai îmblânzit, de parcă a înțeles și ea ce dorea să spună Najima.

— Desigur, legea asta duce uneori la căsătorii nedorite. E neplăcut când bărbații lipsiți de scrupule profită de ea… dar uneori și femeile fac același lucru.

Și-a coborât vocea, aproape conspirativ.

— O prietenă de-a mea chiar a drogat un bărbat de care era îndrăgostită. S-au căsătorit, iar acum au trei copii.

M-am întrebat dacă o căsătorie bună presupunea întotdeauna riscul de a-ți pierde castitatea.

Înainte să pot duce gândul mai departe, Shadia s-a uitat la mine cu un zâmbet, de parcă mi-ar fi citit mintea.

— Eu am noroc că logodnicul meu este un bărbat onorabil, așa că nu am nevoie de asemenea tertipuri.

“Dacă n-ar fi Prințul Moștenitor, poate că și eu aș fi ajuns în aceeași situație.”

În clipa aceea, privirea lui Shadia a alunecat spre mine.

Speriat, mi-am coborât ochii.

Ea a continuat:

— Așa că nu contează cu câți Omega își petrece noaptea înainte de căsătorie.

Am încremenit, privind podeaua.

Știam deja adevărul acela.

Chiar eu l-am spus.

Nu era nimic nou, și totuși mintea mi s-a golit complet.

— Yohan?

Vocea lui Najima m-a determinat să-mi revin din nou.

Mi-am ridicat capul și i-am văzut expresia nedumerită.

Am clipit de câteva ori înainte să reușesc să vorbesc.

— Ah… îmi pare rău, Prințesă… am scăpat prăjiturile pe care mi le-ați dat…

— Vai.

Najima s-a arătat imediat îngrijorată și și-a chemat camerista.

Femeia s-a întors cu o farfurie goală și s-a înclinat.

— Alteță, îmi pare rău, dar nu mai avem prăjituri. Doriți altceva?

— Vai… chiar nu mai avem? Ce ne facem?

Regretul sincer al lui Najima m-a determinat să dau repede din cap.

— Nu, vă mulțumesc. Nu este nevoie. Atunci… îmi voi lua rămas-bun.

M-am înclinat și am ieșit înapoi din cameră.

Prin ușa care se închidea am zărit-o pe Shadia râzând și vorbind cu Najima.

Era atât de caldă cu ea, atât de diferită de privirea rece pe care mi-a aruncat-o mie.

Am rămas câteva clipe nemișcat, până când ușa s-a închis complet.

— Ai terminat?

Vocea tăioasă a lui Daiyv, venită din spatele meu, m-a determinat să tresar.

M-am întors și m-am înclinat în fața lui.

— Da. Vă mulțumesc că ați așteptat…

— Destul. Hai.

L-am urmat pe căpitanul gărzilor.

Pașii îmi erau grei, iar în piept simțeam un gol ciudat.

De ce mă simțeam așa?

Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit.

Și totuși, senzația aceea nu dispărea.

Daiyv m-a condus în camerele Prințului Moștenitor și m-a întrebat dacă aveam nevoie de ceva.

Era prea devreme pentru cină și nu-mi doream nimic, așa că i-am spus că mă simţeam bine.

După ce s-a asigurat încă o dată, a plecat, iar eu am rămas singur.

“Tot nu l-am văzut pe Rikal…”

Gândul mi-a venit dintr-odată.

Maysa probabil avea grijă de el, dar dacă mai stăteam mult despărțiți, Rikal sigur avea să se supere.

M-am lăsat pe spate pe pat și am închis ochii.

“Mâine o să cer niște pește de la bucătărie…”

Ceva mi-a gâdilat obrazul.

O insectă?

Pe jumătate adormit, am ridicat mâna să mă scarpin, dar am simțit ceva mai gros.

M-am încruntat și mi-am ridicat umărul.

Apoi am simțit atingerea coborând spre gât.

Ochii mi s-au deschis brusc și m-am ridicat.

În fața mea se afla Prințul Moștenitor, aplecat peste mine.

L-am privit cu ochii larg deschiși, încercând să-mi dau seama dacă visam.

El doar a zâmbit și și-a înclinat capul.

“Ah… visez.”

Asta am crezut chiar înainte ca buzele lui să le atingă pe ale mele.

Altfel nu avea cum să fie atât de tandru.

Dar căldura de pe obraz era mult prea reală.

Buzele lui au coborât spre nasul meu, apoi s-au așezat pe gură.

Atingerea era atât de moale și de vie, încât m-a determinat să tresar.

Când limba lui mi-a atins buzele, mi-am deschis încet ochii.

Asgail a întrerupt sărutul și m-a privit.

Eu am continuat să mă uit la el, încă amețit.

— Ai fost din nou în camera lui Najima, aşa e?

— Da… am mormăit, încă somnoros.

— Am scăpat prăjiturile… și doream să mai cer…

Asgail mi-a zâmbit din nou, foarte puțin.

Am devenit și mai nedumerit.

— Și? Ți-au mai dat?

Am dat din cap.

— Nu… au spus că nu mai sunt…

Mi-am închis gura, întristat de amintire.

El a râs încet.

De data asta chiar părea amuzat, iar colțurile gurii i s-au ridicat.

M-am întrebat dacă m-a considerat caraghios.

Dintr-odată, Asgail s-a ridicat.

“O!”

Atunci mi-am dat seama că eu încă stăteam tolănit pe pat într-un mod nepoliticos.

Mi-am coborât repede picioarele pe podea, în timp ce el se ridica și se îndrepta spre masă.

— Vino aici.

Am clipit, dar l-am ascultat.

Mi-era teamă că s-ar putea să mă certe sau să mă lovească din nou.

M-am grăbit spre el și aproape m-am împiedicat, dar brațul lui s-a întins imediat și m-a prins înainte să cad.

— Îmi… îmi pare rău.

Mi-am șoptit scuzele, așteptându-mă să se înfurie.

În schimb, expresia lui a rămas blândă.

Am clipit surprins.

“De ce este atât de bun cu mine dintr-odată?”

Apoi mi-am dat seama.

Probabil i-au plăcut foarte mult macarons.

Din momentul acela, purtarea lui s-a schimbat.

Când am înțeles, m-am înveselit imediat.

“Ce bine că le-am primit de la Najima!”

M-a cuprins chiar un mic sentiment de mândrie.

Apoi mi-am amintit de celelalte macarons, cele pe care le-am scăpat.

Nu a mai rămas niciunul.

Entuziasmul mi s-a stins din nou.

Atunci Asgail mi-a întins ceva.

Am privit surprins prăjitura din mâna lui.

Când am ezitat, a ridicat-o puțin, îndemnându-mă să o iau.

Mi-am mutat privirea de la chipul lui la mâna lui.

Era clar un macaron.

Tot nu eram sigur ce trebuia să fac.

În cele din urmă, probabil sătul să mă aștepte, a vorbit.

— Mănâncă. Am poruncit să fie pregătit pentru tine, fiindcă ai spus că îți place.

Am deschis larg ochii.

— Pentru… mine?

— Da.

A răspuns simplu, de parcă era lucrul cel mai firesc din lume.

Pieptul mi s-a umplut de o emoție atât de puternică, încât aproape nu mai puteam respira.

Pentru mine.

Asgail l-a pregătit pentru mine.

— V…vă mulțumesc…

Am încercat să-mi ascund căldura care îmi urca în obraji și i-am mulțumit.

El a înclinat ușor capul.

Mâna îmi tremura când am luat macaronul din palma lui.

Nu de frică.

De bucurie.

Prăjitura care tremura a ajuns la buzele mele.

Mi-a trebuit puțin curaj ca să mușc dintr-un colț, dar când am făcut-o, am închis ochii, copleșit de emoție.

Am oftat fără să vreau.

Asgail m-a întrebat:

— Îți place?

Am dat din cap.

— Da.

M-am abținut cu greu să nu bag tot macaronul în gură dintr-o dată.

Mi-am ridicat privirea spre Prințul Moștenitor, incapabil să-mi ascund bucuria.

— Vă mulțumesc… este foarte bun.

I-am mulțumit din inimă.

Asgail nu s-a încruntat și nici nu m-a privit rece.

Doar a rămas cu ochii asupra mea, cu o expresie ciudat de blândă.

Apoi a mormăit, mai mult pentru sine:

— Tot urât ești.

Și-a înclinat capul și m-a sărutat, în timp ce eu încă țineam macaronul pe jumătate mâncat în mână.