Conacul era situat într-o suburbie îndepărtată, învăluit într-o liniște înfiorătoare. Nu numai că era pustiu, dar emana și o atmosferă sumbră și rece, de parcă o fantomă era pe cale să apară. După ce a condus până acolo cu mașina “împrumutată” de la Nathaniel, s-a oprit în fața porții, privind clădirea cu un fior. Acesta era locul al crimei, unde murise Anthony.

Se pare că nimeni nu îndrăznise să vină aici de la tragicul eveniment, așa că locul a rămas abandonat. Banda de delimitare a scenei crimei era sfâșiată în bucăți, fluturând în vânt, fără să mai fie intactă. Chrissy a tras aer adânc în piept, adunându-și curajul să pășească înăuntru.

Ușa grea de lemn s-a deschis cu un zgomot asurzitor, iar imediat un miros de mucegai îi asaltă nările. Pașii lui Chrissy au rupt tăcerea de moarte, răsunând în spațiul gol. În timp ce mergea, a încercat să-și amintească din memorie dispunerea clădirii. Praful era gros peste tot, dar petele și zgârieturile de pe mobilier povesteau despre acea noapte nebună și haotică.

După ce a trecut prin holul gol, unde ecourile petrecerii erau acum doar o amintire vagă, Chrissy a urcat scările. Cu fiecare pas, încerca să-și reconstituie în minte scena haotică din acea noapte. Și-a continuat drumul, urmând detaliile seci descrise în dosare.

A traversat spațiul vast în care trupurile bete și drogate se împletiseră în nebunie și halucinații și s-a oprit în cele din urmă în fața camerei în care avusese loc crima îngrozitoare.

La început, atmosfera părea bună. Anthony și Jonathan încercau să petreacă timp împreună, dar apoi ceva a mers prost. A izbucnit o ceartă, Anthony a încercat să-l rețină pe Jonathan, dar Jonathan, sub influența drogurilor, și-a pierdut controlul… și s-a produs crima. Până acum, Chrissy se concentrase asupra tragediei, dar acum a apărut o nouă întrebare: Care era adevărata cauză a certurilor?

Nimeni nu a menționat asta și nimănui nu i-a păsat. Nici măcar lui Chrissy, dar acum își dădea seama că era pe o pistă greșită. Nu era vorba doar de gelozie. Mai era ceva…

Deodată, se auzi o melodie stridentă. Chrissy tresări, oprindu-se din mers. Dar surprinderea era repede înlocuită de calm. Şi-a scos în grabă din buzunar telefonul nou-nouț – pe care îl cumpărase cu doar câteva ore în urmă. O întrebare îi trecu prin minte: cine ar fi putut să-i știe numărul și să-l sune? Cu privirea vigilentă ațintită asupra ecranului, Chrissy ezită o clipă înainte de a apăsa cu reticență butonul de răspuns .

– Chrissy Jin.

Imediat ce acea voce s-a auzit la celălalt capăt al firului, cea mai rea presimțire a lui s-a adeverit. Un suspin i-a scăpat.

– Chiar ai mult timp liber. Ești cu ochii pe fiecare mișcare a unui simplu procuror ca mine.

Chrissy a râs ironic. Imediat, vocea lui Nathaniel se auzi dur:

– Nu spune prostii. Unde ești?

Surprins de atitudinea lui neobișnuit de dură, încremeni, ținând telefonul departe de ureche. Se uită încruntat la ecran, apoi își duse din nou telefonul la ureche. Nathaniel nu dorea să renunțe:

– Mă întorc imediat. Asta nu e ceva în care un procuror de rang inferior ca tine poate să se implice.

Existau zeci de argumente care puteau fi aduse împotriva afirmației sale. Dar Chrissy a ales doar unul.

– Crezi că ai dreptul ăsta? A, da? După toată tăcerea asta?

– Chrissy Jin, te avertizez, strânse el din dinți.

– Nu te mai implica în problema asta. Ăsta nu e un joc în care să-ți etalezi integritatea în numele justiției sau ceva de genul ăsta. Analizează repede și clar situația și nu mai crea probleme.

Vocea lui părea îngrijorată, chiar sinceră, dorind ca şi Chrissy să se oprească. Dar asta nu determina decât să-i confirme că era mai aproape ca niciodată de adevăr.

– Mulțumesc pentru îngrijorare, dar n-am nevoie de sfaturi de la cineva care m-a hrănit cu mâncare de câine.

La celălalt capăt al liniei se făcu liniște la auzul răspunsului său ironic. Nathaniel a oftat disperat:

– Chrissy, ascultă-mă. Încerc să te salvez chiar acum.

– Nu-mi spune că toate acele capricii ale tale erau pentru a mă “proteja”! a spus el fără nicio concesie. În cele din urmă, Nathaniel era nevoit să cedeze:

– Bine. Recunosc că am mers prea departe. Oprește-te și întoarce-te, altfel o să regreți.

– Mulțumesc pentru sfat, asta-i tot.

– Chrissy Jin, dacă nu te întorci chiar acum…

Chrissy închise telefonul fără să asculte. Pentru a evita alte apeluri, își închise telefonul și continuă să exploreze conacul. Deoarece echipa de anchetă adunase deja toate probele relevante, nu se putea baza decât pe urmele lăsate în această casă. Verificase temeinic etajele de la primul la al patrulea, dar nu găsise nimic ieșit din comun. Nici uși secrete, nici camere ascunse. După ce a cercetat ultima cameră, Chrissy a rămas nemișcat, frecându-și bărbia gânditor.

E atât de ciudat.

Ceea ce este suspect nu este casa în sine, ci structura ei. De ce să construiești o clădire cu patru etaje?

Suprafața acestei vile nu este mare.

De ce să nu profiți de spațiu pentru a te extinde pe orizontală, în loc să construiești pe verticală? O vilă cu doar 7 camere are nevoie doar de 2 etaje. Și totuși au construit… 4 etaje. Nu 3, ci 4 etaje.

Chrissy s-a întors la primul etaj, s-a oprit în mijlocul holului mare și, încet, a ridicat privirea. Două scări simetrice, una de fiecare parte, duceau către etajele superioare, formând o structură armonioasă. Privirea i-a alunecat de la primul etaj la al patrulea și, brusc, un detaliu ciudat i-a atras atenția.

– Poftim?! a spuspinat el surprins.

Privirea i-a urmat de la tabloul de la baza scării din stânga, de la etajul al doilea, la tabloul de la baza scării din dreapta, apoi la tablourile de pe ambele părți ale etajului al treilea și, în cele din urmă, la singurul tablou de la etajul al patrulea.

Tablouri mari, cu teme diverse: animale, portrete, peisaje… dar toate au un lucru în comun.

Luna.

Indiferent de câte ori mă uitam la ele, rezultatul era același. Toate tablourile aveau o lună în ele. Forma varia, de la o semilună la o lună în creștere, dar toate erau inconfundabile – luna.

Așadar, secretul trebuie să se afle în forma acestor luni. Numărul de etaje, poziția stânga-dreapta, dimensiunile diferite ale lunilor… toate aveau motivele lor. Dovada era faptul că la etajul 4 se afla un singur tablou. Chrissy a alergat imediat, a urcat scările și s-a oprit în fața acelui tablou. Dacă ar fi putut rezolva acest mister, ar fi avut cheia către tot. În total, sunt cinci tablouri cu luni. Poate cinci litere, sau un fel de aranjament…

Chrissy s-a apropiat, cu privirea fixată pe tablou. Nu se vedea nimic altceva decât luna. S-a dat câțiva pași înapoi, cercetând scena, în speranța de a găsi vreun indiciu în compoziția de ansamblu. Totuși, rezultatul era același. Poate că secretul nu se afla în tablou? Amintindu-și de experiența anterioară, a deschis ochii larg, cercetând fiecare detaliu din jurul ramei. Și atunci privirea i s-a oprit — cifre romane estompate, gravate cu delicatețe într-un colț.

Dacă aranjezi formele lunii în ordinea în care sunt gravate pe ramă… Codul poștal!

În clipa în care numărul i-a apărut în minte și, în același timp, a identificat zona pe care o reprezenta, un suspin plin de uimire i-a scăpat lui Chrissy. Petrecerea la care participase la invitația procurorului-șef… Acela era codul poștal al zonei în care se afla vila aceea!

 

─ ▫ ─

 

Poate că mă gândesc prea mult la asta?

Chrissy apăsă nervos pedala de accelerație. Mașina sport scumpă răcni și o luă la goană, dar lui i se părea totuși că totul se desfășura cu încetinitorul. Nu era niciun semn de suspiciune la petrecerea din acea zi. Nu știa dacă mai avusese loc vreo altă petrecere. Nathaniel era acolo, în calitate de avocat al lui Jonathan. Discuțiile despre “investiții”, “pierderi”, “perspective”… Nu-i păsase la momentul respectiv, dar nu i s-ar fi părut suspect. Dacă ar fi împărtășit secrete mai intime…

Ca nou-venit, Chrissy era, firește, lăsat deoparte. În mijlocul acelei mulțimi, Nathaniel Miller făcea în mod clar parte din ea. Cu toate astea, un sentiment de alienare continua să-l chinuie. Ce era cu afirmația lui că “nu știa” nimic despre “Fiul Lunii”?

Era o minciună evidentă. Părea că minciuna devenise o a doua natură pentru el. Dacă inspectorul Simmons ar fi aflat ceva care îi privea, era foarte posibil ca el să primească un avertisment. Dar era Nathaniel cel care i-a dat avertismentul, ceea ce l-a lăsat pe Chrissy confuz,

De ce?

Ce voia?

Cu siguranță nu-şi face griji pentru mine.

– Domnule procuror!

Deodată, vocea gravă a lui Nathaniel i-a răsunat în minte. Chrissy a tresărit, luându-și inconștient piciorul de pe accelerație. A scuturat frenetic din cap, încercând să se calmeze. Acum nu era momentul să se gândească. Trebuia să ajungă acolo, și repede. Chrissy a apăsat din nou cu putere pedala de accelerație, iar mașina a țâșnit înainte. Era copleșit de sentimente contradictorii: spera ca detectivul Simmons să fie acolo, dar se ruga în același timp ca bănuielile lui să fie greșite.