Casa, situată într-o zonă liniștită de suburbii, emana inițial o atmosferă de liniște. Grădina aranjată meticulos, dovadă evidentă a unei îngrijiri îndelungate, împreună cu decorațiunile în formă de dovleac atârnate pe ușa garajului în pregătirea pentru Halloween-ul care se apropia, sugerau cu ușurință că proprietarul casei este o persoană orientată spre familie și atentă la detalii.

Da, este o casă tipică a clasei de mijloc, genul pe care îl poți vedea oriunde.

Nathaniel Miller și-a parcat mașina pe strada din față, a coborât încet, fără să-și ia ochii de la casă.

În zona rezidențială liniștită, a sunat telefonul. Imediat ce a răspuns, o voce somnoroasă s-a auzit la celălalt capăt al firului.

– Unde ești?

Nathaniel zâmbi ușor când auzi întrebarea lui Chrissy și răspunse.

– Am ceva de făcut. Întoarce-te înapoi la somn.

Chrissy a scos un suspin ușor și a mormăit ceva.

– Ai chinuit oamenii până în halul ăsta și tot mai ai energie să te plimbi pe aici… Știi tu.

– Chrissy.

Tocmai când era pe punctul de a închide, Nathaniel îl chemă înapoi. Cu privirea încă ațintită asupra casei, el continuă să vorbească.

– Când ajung acasă, vreau să-ţi spun ceva.

Chrissy a rămas tăcut o clipă, parcă ușor nedumerit, apoi făcu o pauză de câteva clipe înainte de a vorbi din nou, cu o notă de amuzament în voce.

– Trebuie să vii repede acasă, sunt o persoană foarte nerăbdătoare.

Nathaniel a râs și la asta.

– Ei bine, atunci va trebui să mă grăbesc.

După ce Chrissy a închis, Nathaniel a verificat din nou numerele de pe trotuar, apoi s-a uitat fix în față. Tipul acela se afla în casa asta.

– Fiul Lunii.

Și…

Chiar și când stătea pe verandă, i-au trebuit câteva secunde în plus să întindă mâna și să apese soneria. Din interior s-a auzit un sunet sec. În timp ce își retrăgea degetul, pe care îl ținuse apăsat pe sonerie o vreme, sunetul s-a stins treptat, urmat de o voce.

– Cine e acolo?

Nathaniel a vorbit în cele din urmă, răspunzând la tonul brusc al bărbatului.

– Hope.

O clipă mai târziu, se auzi alt sunet, iar el apucă mânerul ușii, răsucindu-l ușor. Ușa se deschise scârțâind, iar un val de vânt înghețat îi mătura spatele. Nathaniel păși încet înăuntru.

În sufrageria acoperită cu mochetă se afla o canapea mare. Pe șemineu se întindea un șir lung de fotografii înrămate ale celor care locuiau în casă. Privirea i-a trecut peste cuplul de vârstă mijlocie care zâmbea larg alături de un copil, apoi s-a oprit mai mult asupra chipului copilului. Adolescentul era încă tânăr, dar era ceva melancolic la el. Și-a abătut privirea de la mâna bărbatului așezată pe umărul băiatului și a continuat să înainteze. Sunetul lent al pașilor lui răsuna prin camera tăcută.

Nu era greu să-l găsească pe proprietarul casei. Acesta stătea singur în ceea ce părea a fi un birou, privind cu atenție o fotografie înrămată. Auzi clar pașii care se apropiau, dar rămase nemișcat. Nathaniel se uită în tăcere la bărbatul care stătea acolo, fără să arunce nici măcar o privire către vizitatorul care tocmai intrase pe ușă.

Fiul Lunii.

Bărbatul care răpise nenumărați copii și comisese crime atroce avea chipul unui tată de vârstă mijlocie, blând și cât se poate de banal. Un chip banal, pe care l-ai putea vedea oriunde. Un bărbat fără nicio trăsătură evidentă, genul de persoană pe care nu ți-ai aminti-o niciodată dacă s-ar întâmpla să treci pe lângă el pe stradă.

Nathaniel a luat cuvântul.

– Dennis Jin.

Îi strigă numele bărbatului cu o voce mai gravă decât de obicei. Abia atunci bărbatul ridică privirea spre Nathaniel. Nathaniel, cu o expresie rece, continuă să vorbească.

– Sunt sigur că știi cine sunt.

Desigur. Mai mult, se pare că știe deja de ce se află Nathaniel acolo. Pentru că pe chipul său nu se citește niciun indiciu de surprindere sau confuzie.

– Ah…

Dennis Jin a ridicat în sfârșit privirea de pe fotografie și s-a uitat la el. A vorbit cu un zâmbet ciudat pe buze.

– Ai făcut o adevărată cascadorie la licitația de zilele trecute, nu-i așa? M-am tot întrebat de ce ai făcut-o, și se pare că…

Apoi, a întors rama cu fotografia spre Nathaniel.

– E din cauza fiului meu?

Privirea lui Nathaniel se mută de pe chipul lui Dennis pe rama fotografiei. În ea se afla adolescentul din fotografia așezată mai devreme pe șemineu. Un adolescent cu o expresie melancolică și o privire neliniștită, care privea direct în obiectiv.

Acesta este Chrissy Jin cu chipul său din tinereţe.

“Dansând cu fantoma ta.”

Nathaniel nu spuse nimic, ci doar se uită la bărbat cu o expresie indiferentă. După câteva clipe de tăcere, vorbi în sfârșit.

– L-ai adus acasă cu această intenție încă de la început?

După ce tatăl său biologic i-a ucis mama, Chrissy a locuit o perioadă la o familie de plasament temporară. Apoi era adoptat de un cuplu fără copii, format din Jin și soția sa.

Erau atât de banali, și tocmai de aceea păreau cu atât mai perfecți. Dețineau o casă în suburbii, soțul conducea o mică firmă, iar soția era casnică cu normă întreagă. Își doreau cu disperare un copil, dar nu puteau avea unul; un cuplu tipic din clasa de mijloc care avea pur și simplu nevoie să umple singura piesă lipsă din viața lor altfel liniștită.

Așa că nimeni nu s-a îndoit nici măcar o clipă de motivul pentru care ei, sau mai precis Dennis Jin, au adoptat un copil de șase ani în loc de un bebeluș.

Ca răspuns la întrebarea lui Nathaniel, Dennis Jin a izbucnit în râs și a pus jos rama cu fotografie.

– Acum știți, domnule, cât de cochet e băiatul ăla.

Se lăsă pe spătarul scaunului, continuând pe un ton relaxat.

– De la prima noastră întâlnire, m-a captivat. M-a privit cu acea privire plină de dor, de parcă ar fi vrut să fie mângâiat. Așa că am făcut exact ce voia el. Ce puteam să fac? Sunt doar un om slab, predispus la ispită.

A ridicat din umeri, a strâns ochii și a râs demn de dispreț.

– Știi foarte bine cât de imoral este…

Nu apucă să-și termine propoziția. Nathaniel a scos ceva din buzunarul hainei, iar un sunet puternic și asurzitor se auzi.

Focurile rapide au sfâșiat aerul ca un tunet. Capul bărbatului a explodat, creierul i s-a împrăștiat, iar sângele a țâșnit din pieptul lui. Întregul său trup s-a convulsivat, carnea și pielea zburând peste tot, dar focurile de armă nu s-au oprit până când nu s-a mai auzit decât zgomotul sec al trăgaciului, iar Nathaniel și-a dat seama că a tras toate gloanțele din încărcător.

Mizeria vâscoasă care era odată Dennis Jin zăcea acum nemișcată în scaunul său. Trupul său era ciuruit de găuri de glonț, într-o stare atât de groaznică încât era greu să-i recunoști forma inițială.

Nathaniel s-a apropiat apoi de bărbat, acum un cadavru fără viață. S-a oprit de cealaltă parte a biroului și a ridicat rama foto. Văzând sângele roșu aprins împrăștiat pe chipul tânăr al lui Chrissy, a scos un sunet, ștergând repede sângele de pe sticlă cu degetul, cu ochii încă ațintiți asupra chipului lui Chrissy. Nathaniel şi-a scos telefonul mobil. Telefonul sună, iar persoana de la celălalt capăt al firului răspunse imediat.

– Da, aici 911.

Nathaniel a răspuns direct vocii care tocmai vorbise, îndepărtând placajul de pe spatele ramei și spunând:

– NY 11747, vă rog să trimiteți poliția aici.

A scos calm fotografia, o băgă în buzunarul interior al vestei și continuă să vorbească.

– Tocmai am ucis pe cineva.

 

─ ▫ ─

 

“…”

Ceva părea să-l fi trezit brusc pe Chrissy. El ținea ochii strâns închiși, se încruntă și deschise încet pleoapele. Sau poate a auzit greșit pentru că era încă pe jumătate adormit?

Chrissy a oftat și s-a ridicat încet în șezut.

În jurul lui era doar liniște. Realizând că se afla în patul lui Nathaniel, se întrebă brusc unde plecase bărbatul.

Tocmai când încerca să-și amintească de apelul telefonic pe care îl primise în timp ce se trezea amețit, telefonul sună brusc. Instinctul i-a dictat să se gândească la Nathaniel, dar când verifică numărul apelantului, era vorba de cu totul altcineva.

– Domnule procuror-șef? De ce sunteți…?

– Unde ești?

Vocea agitată și incoerentă a procurorului general îl lăsă pe Chrissy clipind nedumerit.

– Da, domnule, ce s-a întâmplat?

Văzând că tânărul îi punea o întrebare în loc să răspundă, procurorul-șef a strigat și mai tare.

– Vino aici imediat, vino fără întârziere! E haos!

– Poftim? De ce s-a întâmplat asta dintr-odată?

Era complet nedumerit de situația actuală. În timp ce Chrissy încă se clătina, procurorul-șef a aruncat o bombă.

– Nathaniel Miller tocmai a săvârşit o crimă!