Capitolul 17 – Voi deveni vânzător ambulant

Timp de două luni întregi, Wu Suowei a stat în clinica lui Jiang Xiaoshuai, reflectând asupra propriei vieți, analizându-și ghinioanele și trăgând lecții din trecut pentru a pune bazele unui nou început.

Ziua, îi aducea mâncare lui Jiang Xiaoshuai, mătura, făcea ordine în camera, iar noaptea, dormea acolo. Jiang Xiaoshuai voia să-i plătească pentru munca lui, dar Wu Suowei a refuzat. Voia doar cazare și mâncare. În fiecare dimineață, când Jiang Xiaoshuai ajungea la clinică căscând, Wu Suowei terminase deja alergarea de 5 km și făcuse curățenie.

În ochii lui Jiang Xiaoshuai, Wu Suowei părea o cu totul altă persoană.

După ce slăbise atât de mult și după toate antrenamentele, grăsimea lui moale se transformase în mușchi fermi. Linia feței era mai conturată, iar privirea lui rece îi stârnea mereu emoții lui Jiang Xiaoshuai.

– M-am hotărât să încep ca vânzător ambulant. După ce strâng suficienți bani, o să-mi deschid un magazin.

Jiang Xiaoshuai bătea ușor cu pixul în masă, ochii lui ageri fiind plini de aprobare.

– E un drum bun, doar că e greu. Apropo, știi să strigi marfa?

– Asta e floare la ureche!

– Hai, strigă un pic, să aud și eu.

– Ascuțim foarfeciiiii… și cuțitele de bucătărieeee…

Strigătul lui Wu Suowei, parcă venit din vremuri demult apuse, îl făcu pe Jiang Xiaoshuai să izbucnească în râs. Wu Suowei zâmbi și el larg. Pentru o clipă, Jiang Xiaoshuai își dădu seama că nu-l mai auzise râzând atât de sincer de mult timp.

– Of… Nici nu știu dacă te ajut sau te distrug, lăsându-te să îți schimbi viața așa.

Jiang Xiaoshuai își aminti cum venise prima oară Wu Suowei la clinică. Deși un pic naiv, era mereu vesel.

Wu Suowei îl privi serios.

– E mai bine să trăiești cu sufletul pe masa. Dar stai liniștit, pentru tine voi fi mereu același. Atât timp cât nu te saturi de mine, o să-ți zâmbesc în fiecare zi. Numai ție.

Jiang Xiaoshuai își sprijini fruntea în palmă, gândindu-se: De ce dracu’ m-am emoționat acum?

– Dar, să știi că nu e ușor să fii vânzător ambulant. Ești pregătit cu adevărat?

Wu Suowei răspunse hotărât:

– M-am pregătit tot timpul ăsta.

Jiang Xiaoshuai se opri o clipă.

–  Și ce pregătiri ai făcut? Eu n-am văzut nimic.

–  Nu m-ai văzut alergând în fiecare zi? Alergări pe distance șungi, sprinturi, alerg cu saci de nisip, cu oală în brațe…

– Stai, stai, stai! îl întrerupse Jiang Xiaoshuai.

– Încetează să te gândești doar la cum să fugi de gardienii orașului! În primul rând, trebuie să știi ce vrei să vinzi. Trebuie un plan, nu?

Wu Suowei se opri și începu să gândească serios.

– Mă gândeam să încep cu ceva simplu. Hainele cer mult capital, plus că trebuie să ai stocuri, deci e complicat. Fructele și legumele sunt greu de transportat și se strică repede. Mă gândisem la micul dejun, dar nu știu să fac gogoși prăjite, nici clătite umplute. Până la urmă, singura variantă ar fi terciul.

– Nu e rău! zise Jiang Xiaoshuai.

– Terciul e ușor de făcut. Jumătate de kilogram de orez ajunge pentru o oală mare. Ai nevoie doar de un lighean mare, un polonic și niște pahare de plastic. Costurile sunt mici.

Wu Suowei încuviință.

– Exact la asta m-am gândit și eu.

S-a pus imediat pe treabă. Noaptea, Wu Suowei aduse un sac de orez de la magazin. Jiang Xiaoshuai îl ajută cu vasele și ustensilele. După ce au pregătit totul, au făcut prima încercare direct în clinică.

Deși Wu Suowei nu provenea dintr-o familie bogată, avea două surori mai mari și era mereu bun la învățătură, așa că nu făcea prea multe treburi prin casă. Cu atât mai puțin Jiang Xiaoshuai, singur la părinți, pe care nu-l punea nimeni să facă nimic. Așa că, amândoi se fâstâceau în fața aragazului, până au reușit să spele bine orezul, să pună apă și să înceapă să fiarbă.

– Pune și puțin bicarbonat. Mama mereu făcea așa, zise Wu Suowei.

Jiang Xiaoshuai turnă o lingură de bicarbonat.

– Mi se pare cam gros. Mai pune apă.

Wu Suowei adăugă un pahar de apă.

– Acum e prea subțire. Mai pune niște orez.

Jiang Xiaoshuai aruncă o mână de orez.

– Ce zici, e prea mult? Punem iar apă?

Au tot adăugat pe rând, ba apă, ba orez. La început voiau să facă două porții, dar până la urmă au umplut oala întreagă cu terci.

– Cred că e gata, zise Jiang Xiaoshuai.

Wu Suowei își frecă mâinile nerăbdător și îi puse primul bol lui Jiang Xiaoshuai.

– Cum e? întrebă Wu Suowei.

Terciul era fierbinte, așa că Jiang Xiaoshuai gustă încet.

– Cam apos… Dar miroase bine.

Wu Suowei gustă și el, aprobând.

– Așa-i, e cam subțire. Mâine pun mai mult orez.

– Stop! Dacă tot adaugi și adaugi, crezi că mai faci profit? Am folosit deja 200 de grame de orez pentru o singură oală. Dacă continui așa, nici măcar un sac întreg nu ți-ar ajunge. Și dacă mai pui la socoteală paharele și pungile, toată munca ta de o zi e de pomană.

Wu Suowei se încruntă.

– Dar cei de pe stradă au terci gros. Să fie pentru că nu fierbem destul?

Jiang Xiaoshuai oftează amar.

– Pentru că folosesc gelatină alimentară.

– Adică…ochii lui Wu Suowei se îngustară suspect.

Jiang Xiaoshuai se rezemă nonșalant de tocul ușii, cu o atitudine relaxată.

– Ce mare lucru? Majoritatea gelatinei de pe piață e testată și sigură pentru organism. Eu sunt doctor, crezi că te păcălesc?

Dacă ar fi fost înainte, Wu Suowei s-ar fi ținut de principiile lui.

Cum să fac eu așa ceva? Oamenii ne cumpără terciul pentru că e rapid și sigur. Cum să-i înșelăm? În afaceri contează integritatea, nu poți trăda încrederea oamenilor…

Dar acum?

La naiba cu toate! Banii sunt tot ce contează! Cine ești tu să mă judeci?

Pac pac pac… În câțiva pași era deja la ușă.

– Stai așa! Mă duc să iau un bax întreg!

Jiang Xiaoshuai strigă după el.

– Să iei cel mai ieftin!