Ar fi mai ușor dacă s-ar diferenţia repede.

Există ceva mai dureros decât un gen și un temperament care nu se potrivesc cu ale tale? În timp ce alți copii își arătau trăsăturile încă de la naștere sau înainte de a împlini cinci ani, trăsăturile lui Chase rămâneau neschimbate chiar și după ce împlinise zece ani. Avea dreptate Koi? Era oare genul lui Chase diferit de a celorlalți?

Uneori se îndoia de sine, dar își alunga repede aceste gânduri. Nu putea fi adevărat. Pur și simplu avusese ghinionul ca genul său să se dezvăluie mai târziu decât la frații săi. Chiar și așa, având în vedere că genul secundar se dezvăluie de obicei la mijlocul sau spre sfârșitul adolescenței, nu se poate spune că ar fi în întârziere față de media generală.

– Deci, Chase. Ce mai faci azi?

Când Ashley l-a întrebat, el s-a apropiat și i-a întins ceva. O pasăre fără vlagă era așezată pe palma lui mică, îndoită cu grijă.

– Pasărea mea a murit, tată.

Credea că abia se oprise, dar se înșela. Într-o clipă, lacrimi groase îi curgeau din nou pe obraji, udându-i fața înroșită. Copilul nu-și putea stăpâni durerea și a izbucnit în plâns.

– Grayson mi-a aruncat pasărea la gunoi… și a spus că sunt ciudat. Stacy, Nathaniel, toți au spus că greșesc. Așa e? Sunt ciudat? a spus băiatul, cu ochii încă roșii și plini de lacrimi. Ashley se uită îndelung la băiețel. Trebuia să găsească ceva alături de să-l mângâie. Se gândi mecanic.

– Păsările sunt inutile.

Băiatul încetă să mai plângă și ridică privirea spre el. Chase, care avea o expresie oarecum confuză, spuse cu vocea încă plină de lacrimi:

– Sunt frumoase și cântă.

Ashley era sincer curios să afle ce voia să spună fiul lui.

– Şi?

Băiatul tăcu din nou. Ashley găsi propria soluție la reacția lui de a se limita la a-l privi.

– O să-ți cumpăr una nouă.

Expresia lui Chase s-a schimbat. Oare e fericit? se gândi Ashley. Trecuse ceva vreme de când nu mai putea distinge diferențele dintre expresiile umane. Singura persoană care putea înțelege, emoțiile era Koi. Ashley crezu că problema s-a rezolvat, aşa că îi mângâie capul copilului și se îndreptă spre camera lui.

Koi s-a întors mai târziu. După ce s-a întâlnit cu Ariel, era surprins să audă povestea de la Ashley.

– Serios? A murit pasărea lui Chase?

Fața i se strâmbă imediat de regret. Koi era cel care sugerase ca şi copiii să-și cumpere animale. Se gândise că îngrijirea unui animal de companie îi va ajuta să-și dezvolte sensibilitatea și că ar fi benefic pentru educația lor să aibă un simț al responsabilității pentru îngrijirea unui animal.

Când fiecare era rugat să aleagă un animal pe care dorea să-l crească, Chase a ales un canar mic și fragil. Era singurul lui prieten, pe care îl prețuia și de care avea grijă în fiecare zi.

Pasărea aceea a murit.

– Ce să fac? A plâns mult?

Simțea că o să izbucnească în lacrimi. Când Koi l-a întrebat cu insistență, Ashley a răspuns firesc.

– Totul se terminase deja când am venit eu.

– Am înţeles…

Ashley a sugerat firesc o alternativă vocilor care se estompau.

– Nu-ți face griji, pot să-ți cumpăr pur și simplu o pasăre nouă.

Koi ezită o clipă, fără cuvinte. Ashley habar n-avea ce se întâmplase. Totuși, Koi era singurul din familie cu o trăsătură diferită. Cel mai mic nu se dezvoltase încă, așa că încă nu se știa ce se va întâmpla, dar, în orice caz, era aproape imposibil ca şi Koi să le urmeze modul de gândire. Probabilitatea ca Ashley să aibă dreptate era foarte mare, dar asta nu însemna că putea să o ignore.

– Mă duc să verific.

Koi aștepta cu nerăbdare răspunsul lui Ashley. Oricum, din moment ce Ashley urma să aibă grijă de copii, dacă şi Koi s-ar fi amestecat și ar fi spus ceva diferit, asta nu ar fi făcut decât să-i deruteze pe copii.

– Cum dorești.

Din fericire, Ashley era de acord fără ezitare. Koi s-a îndreptat repede spre camera copiilor imediat ce a auzit răspunsul.

Probabil că adormise deja, pentru că nu se auzea niciun semn de viață dincolo de ușă. Koi și-a lipit urechea de ușă, a îndepărtat-o și a tras aer adânc în piept. Cu mâinile tremurând, a ătut la uşă, iar când a deschis-o, l-a văzut pe Chase întins în pat, pregătindu-se să adoarmă.

– Chase, te simți bine?

Când l-a întrebat cu grijă, fiul său s-a uitat doar la el fără să spună nimic. Koi și-a adunat curajul și s-a dus să se așeze pe marginea patului. Copilul s-a uitat la el în timp ce stătea întins.

– Chase, am auzit că pasărea a murit. Probabil că erai foarte supărat.

A încercat să-l consoleze, dar Chase nu a reacționat prea mult. Doar a clipit și a rămas întins în tăcere. Poate că era din cauză că a spus ceva atât de evident. Koi și-a pierdut încrederea și n-a mai putut continua.

Oare Ash avea dreptate?

Koi a încercat să observe reacția copilului încă puțin, dar tot îi era greu să-și dea seama la ce se gândea. Ochii îi erau încă roșii, dar nu plângea și nici nu se văita, așa că era atent la ce spunea.

– Hei, Chase…

Când a început să vorbească cu grijă, Chase, care până atunci tăcuse, și-a mișcat buzele.

– Nu-ți face griji, e în regulă.

În sfârșit auzi vocea copilului, dar Koi simți un zid mai mare și mai solid decât atunci când acesta tăcea. Dar asta nu era tot.

– O să mă simt bine.

Koi n-a avut de ales decât să renunțe când acesta s-a întors cu spatele la el.

– Noapte bună, Chase, a adăugat Koi înainte de a părăsi camera, după ce îl sărută pe copil pe frunte.

– Dacă ai nevoie de ceva, doar să-mi spui. O să te aștept. Te iubesc, Chase.

Rezistă impulsului de a-l îmbrățișa, dar, în schimb, îi mângâie ușor umărul și plecă. Chase îi întoarse încăpățânat spatele până când ușa se închise. Cu toate astea, în ciuda refuzului copilului, Koi rămase pe loc.

– Ăăă… Hei, Chase.

El ezită și deschise gura cu grijă. Oare Chase chiar o să mă asculte? Koi nu era sigur, dar continuă să vorbească oricum.

– Îmi pare rău, nu te pot ajuta prea mult… Dar cu siguranță va apărea într-o zi cineva care te va înțelege.

După o scurtă tăcere, se auzi o voce scurtă. Era un mormăit nemulțumit. Koi, care se simțea ruşinat fără niciun motiv, închise ușa și se îndreptă spre camera lui. Desigur, cuvintele mele probabil că erau ridicole. Oare credea că știam ceva?

Cum aș putea să-l înțeleg? Erau atât de diferiți. Poate că și Chase știe asta, de aceea nu-mi spune nimic.

– Koi.

Văzându-l întorcându-se cu o expresie posomorâtă, Ashley s-a apropiat imediat de el și l-a îmbrățișat ca să-l consoleze.

– E în regulă. Trecem doar prin ceea ce trec toți ceilalți, doar că puțin mai repede.

El a continuat.

– Nu-ți face griji nici pentru copii. Voi face tot ce pot să-i ajut să crească aşa cum trebuie. Ai încredere în mine?

– Da.

Koi dădu din cap ascultător și îl îmbrățișă.

– Am încredere în tine, Ash.

Da, e în regulă, gândi Koi. Îmi cunosc bine copiii. Sunt cu toții buni și drăguți. E inevitabil ca ei să fie puțin diferiți de copiii altor familii din cauza temperamentului lor.

Koi credea asta din toată inima. În timp ce închise ochii și își odihni capul pe pieptul lui Ashley, o amintire uitată îi veni brusc în minte. Momentul în care primul lui copil îi arătase un miracol.

“Nathaniel vorbește!” a strigat Koi cu fața înroșită, foarte emoționată.

“Ai auzit? A spus “tati”, “tati”. E uimitor, cum ai crescut atât de repede?”

Imediat ce Ashley a venit acasă de la muncă, şi Koi a strigat tare și nu știa ce să facă. Ashley s-a uitat fără să înțeleagă la fața bebelușului care-l privea din pătuț. Fără să știe la ce se gândea el, Koi a întrebat cu voce entuziastă.

“E pentru că seamănă cu tine, ți-am spus eu, cu cât mai mulți copii seamănă cu tine, cu atât mai bine!”

Ce legătură are faptul că el crește repede cu faptul că seamănă cu mine? s-a gândit Ashley, dar nu voia să-i strice buna dispoziție lui Koi.