– Nathaniel, intră. Prezintă-te, aceasta este prietena mea Ariel.

Nathaniel, care se oprise în hol, și-a fixat privirea asupra lui Ariel, care stătea în spatele lui Koi. Când privirile lor s-au întâlnit, Ariel a încremenit. Era oare posibil ca un copil de 10 ani să arate așa? Părul său blond platinat, aproape argintiu, și ochii violet, identici cu ai fraților și surorilor sale, îl determinau să semene izbitor de mult cu ei, dar, din nu se știe ce motiv, Ariel simțea un sentiment de neliniște.

– Bună, eu sunt Nathaniel Miller.

Copilul o salută politicos pe Ariel. Fața lui, frumoasă ca a unei păpuși, nu trăda nicio emoție, iar ochii lui erau ca de sticlă. Ariel, privindu-i chipul rece, se întrebă brusc:

Cum ar reacționa dacă ar ști că eram acolo pentru Koi când el se afla încă în pântecele mamei sale?

Apoi, se gândi ea cu amărăciune, probabil că n-ar conta deloc. Curând, Nathaniel părăsi camera. Koi, care s-a întors la locul lui, vorbi cu fața roșie ca focul.

– E cam rece, nu vorbește prea mult.

– Da, așa se pare.

Ariel își încrucișă brațele cu o expresie gânditoare, iar când Koi înclină capul nedumerit, Ariel își desfăcu brațele și spuse:

– Cred că Nathaniel seamănă cu bunicul său.

– Serios? De ce? a întrebat Koi, surprins de schimbarea bruscă de subiect. Oare seamănă cu tatăl lui Ashley, Dominic Miller?

– L-ai mai văzut înainte?

– O dată. A venit la școală când mă întâlneam cu Ash.

Ariel dădu din cap firesc, apoi își strânse buzele într-un zâmbet ironic.

– S-a uitat la mine de parcă eram un gândac.

– Tu? De ce?

Era ridicol. Oare cineva putea să o privească pe Ariel în felul ăsta? Ignorând neîncrederea lui Koi, Ariel ridică din umeri cu indiferență.

– Păi, poate a crezut că nu eram destul de bună pentru marele Ashley Miller.

– Nici vorbă! Adică, ce vreau să spun e că…

Koi se corectă repede, în timp ce îi contrazicea instinctiv cuvintele.

– Voi doi erați un cuplu atât de perfect pe atunci. Toată lumea spunea asta, iar eu…

– Ajunge, Koi. Totul e în trecut și nu-mi pasă de asta.

Ca întotdeauna, Ariel a respins cu răceală trecutul. Totuși, Koi se simțea puțin abătut. Deși îl iubea pe Ashley, să afle că prietena lui dragă era privită de sus de cineva ca tatăl lui nu era tocmai o senzație plăcută.

– Cum seamănă cu el? Persoana aceea.

La întrebarea lui Koi, Ariel își înclină ușor capul și dădu un răspuns ambiguu.

– Doar… vibrația.

E mai degrabă vorba de imagine?

Încercând să înțeleagă, Koi a adus în discuție ceva ce a auzit.

– Ash spune că Grayson seamănă cu tatăl său, nu cu Nathaniel.

– Grayson? Păi, nu știu dacă chiar seamănă…

Ariel păru să se gândească o clipă, apoi zâmbi firesc.

– Fiecare are o părere diferită, nu-i așa? În plus, l-am văzut pe tatăl lui Ash doar o singură dată, iar dacă Ash spune așa, atunci probabil că așa este. L-am văzut pe tatăl lui doar atunci.

Conversația s-a îndreptat curând spre alte subiecte. Koi a încetat să mai insiste pentru mai multe detalii și a început să discute cu ea despre lucruri cotidiene. În timp ce vorbeau despre momentele petrecute cu Bill, cina pe care o luaseră împreună cu părinții lui Ariel și alte povești, timpul a trecut repede.

– M-am distrat azi, Koi.

Ariel și-a luat rămas bun la intrare, iar Koi, cu fața încă înroșită, a spus:

– Mulțumesc că ai venit până aici, Elle.

– Mi-a făcut plăcere să-i văd și pe copii.

Ariel a făcut cu mâna zâmbind, dând din cap ca și cum nu era mare lucru. Koi, simțindu-se puțin trist că se despărțea de prietena lui dragă, părea dezamăgit. Văzându-i expresia, Ariel l-a îmbrățișat cu blândețe și i-a dat o bătaie ușoară pe spate.

– O să-l invit pe Bill luna viitoare. O să pregătesc cina, așa că adu-l și pe el, bine?

– Da, o să vin cu siguranță, a răspuns Koi cu hotărâre, apoi o conduse până la mașină. A rămas acolo până când mașina ei dispăru din vedere, apoi se îndreptă încet înapoi spre conac.

De data asta, se așternuse o tăcere neplăcută. Dându-și seama cât de mare era golul lăsat de plecarea prietenei sale, Koi urcă scările. Deși nu văzu copiii, nu era prea îngrijorat.

Probabil se jucau undeva…

Chiar când acest gând îi trecu prin minte, auzi brusc un plâns slab.

Era un sunet foarte slab, dar Koi îl auzise cu siguranță. Cuprins de panică, s-a grăbit să caute sursa sunetului.

Găsirea copilului care plângea în conacul mare nu era o sarcină ușoară. Când a găsit în sfârșit copilul, acesta deja gâfâia, fără suflare.

– Chase!

Koi s-a repezit pe scări spre al patrulea copil, care zăcea cu fața în jos și plângea. Fața copilului era într-o stare deplorabilă, acoperită de lacrimi, mucus și salivă.

– Chase, te simţi bine? Ai căzut?

În timp ce îl luă în brațe și începu să-l mângâie, Chase scutură din cap, cu fața ascunsă în pieptul lui Koi. Părea că vorbește, dar cuvintele îi erau amestecate cu suspine, determinând imposibilă înțelegerea lor. Simțind că ar fi mai bine să-l lase să plângă până se liniștește, Koi îi mângâie spatele copilului și se îndreptă spre cameră.

– E în regulă, Chase. E în regulă.

Koi nu putea decât să repete aceleași cuvinte. După ce a plâns mult timp, copilul a adormit în cele din urmă, epuizat.

Ce naiba s-a întâmplat?

După ce l-a așezat pe Chase în pat și i-a sărutat fruntea, Koi a ieșit cu grijă din cameră, cu o expresie serioasă pe chip, cufundat în gânduri. Oare a căzut pur și simplu în timp ce se plimba singur? Dar plângea atât de tare…

Mai presus de orice, faptul că şi copilul căzuse pe scări și nu era nimeni în preajmă era cea mai mare problemă. Dacă ar fi suferit o vătămare gravă?

Gândul îngrozitor îi dădu un fior pe șira spinării lui Koi.

Era nevoie să-i spună majordomului să se asigure că cineva supraveghează copiii, fără să-și ia ochii de la ei niciodată… pentru că nu se știe niciodată când s-ar putea întâmpla ceva…

În timp ce era cufundat în gânduri, l-a zărit pe fiul său cel mare venind pe hol.

– Nathaniel!

Strigându-i numele cu veselie, cel mai mare, care era pe punctul de a intra într-o cameră, se opri și se întoarse spre Koi. Koi se apropie în grabă de el și începu să-i vorbească.

– Ești ocupat? Putem vorbi o clipă?

Nathaniel nu răspunse, ci rămase pur și simplu acolo, privindu-l fix pe Koi. Deși Nathaniel era copilul cu care petrecuse cel mai mult timp, lui Koi îi era greu să se apropie de el. Nathaniel vorbea rar, doar când era necesar, și chiar și atunci când încerca să poarte o conversație, tot ce primea ca răspuns erau scurte “da” sau “nu”, așa că şi Koi ajungea adesea să se epuizeze și să renunțe.

Dar în acel moment, avea ceva important de întrebat… Își înăbuși ruşinea și Koi se hotărî să vorbească.

– L-am văzut pe Chase plângând la poalele scărilor. Știi ceva despre asta?

La auzul acestor cuvinte, Nathaniel păru să se gândească o clipă, apoi își frecă bărbia.

– N-am văzut nimic.

– Nimic?

– Probabil că gemenii știu.

– Stacy și Grayson? De unde? a întrebat Koi, nedumerit, dar Nathaniel se limită să-l privească fix fără să răspundă. De ce nu-i spunea?

– Dacă ți-e teamă că aș putea să-i cert pe copii…

– Nu mă gândeam la asta.

Nathaniel respinse repede îngrijorarea lui Koi cu un ton calm și adăugă:

– Gemenii au manifestat recent interesul de a… se juca cu Chase, așa că am ghicit.

A urmat o tăcere incomodă înainte de cuvintele “să se joace cu”, pe care Koi o simțea clar. Dar Nathaniel nu avea de gând să spună ceea ce ascundea. Poate era pur și simplu prea leneș ca să se obosească.

– Am înțeles, mulțumesc.

Koi a decis cu reticență să renunțe. Tocmai când era pe punctul de a pleca, Nathaniel l-a strigat brusc.

– Știi unde sunt gemenii?

– Poftim?!

Surprins de întrebarea bruscă, Koi se întoarse. Nathaniel îl privi cu o expresie inertă și a spus:

– O să te duc la ei.

– Păi… bine.

Koi dădu din cap, încă nedumerit. Părea că ar fi putut pur și simplu să-i spună unde se aflau, dar, din nu se știe ce motiv, Nathaniel insistă.