Ariel a scos o scurtă exclamație și privi încet în jurul camerei. Sala de ceai era plină de recuzită drăguță, exact ca o cameră de joacă pentru copii. Nu era foarte mare, dar era destul de comodă. Lângă difuzorul de pe masa de marmură, păpușile de toate mărimile erau așezate într-un mod dezordonat, dar impecabil. Canapeaua, care avea un design simplu, dar sofisticat, era acoperită cu piele cu un luciu moale, iar pe tava de argint erau îngrămădite ciocolată și bomboane. În plus, lumina soarelui care pătrundea prin fereastra care ocupa o întreagă latură determina ca salonul de ceai să arate ca o seră. Celelalte trei laturi erau toate încadrate de tablouri cu peisaje mari și mici, toate în culori delicate, ceea ce o determina să se simtă în largul ei.

Ash, gusturile acelui puști nu sunt deloc ca ale tale.

– Stai aici.

Koi zâmbi larg în timp ce îi trase scaunul.

– Asta e camera mea preferată.

Atunci, așa este.

Ariel zâmbi și se așeză pe scaun, așa cum îi spusese Koi. El continuă după ce se asigură că Ariel se așezase confortabil.

– Așteaptă puțin, mașina va ajunge în curând. Copiii vor veni să te salute mai târziu…

Când a spus asta, s-a auzit brusc o bătaie în ușă. Când și-a întors capul la cea mai ușoară senzație, Koi s-a ridicat fericit.

– Cred că sunt copiii.

Koi, care părea obișnuit cu astfel de situații, se îndreptă spre ușa și se întoarse curând cu un zâmbet strălucitor.

– Elle, Grayson a venit să te salute.

Pe măsură ce Koi făcu un pas înapoi, micuțul copil deveni vizibil. Ariel clipi și zâmbi, întinzându-și mâna spre copil.

– Bună, Grayson. Eu sunt Elle.

– Bună.

Copilul, care avea acum opt ani, părea mult mai mare decât colegii lui. Koi a prezentat din spatele lui Grayson, care o privea pe Elle cu ochii strălucitori de curiozitate.

– Fina ta, Stacy, și geamănul ei. Bill era nașul lui Grayson.

– Da, știu. Eu sunt nașa geamănei tale, Stacy.

Grayson își înclină capul într-o parte și o privi în tăcere pe Ariel, în timp ce aceasta îl saluta afectuos.

Poftim?

Dintr-odată, Ariel simți un sentiment inexplicabil de neliniște. Ce-i asta? Chiar acum. Clipi din ochi, confuză, apoi își dădu seama.

– Ah, exclamă ea absentă, în timp ce Grayson făcu brusc un pas înapoi, se întoarse și o luă la fugă. Ariel îl privi nedumerită, în timp ce auzea sunetul pașilor lui care se îndepărtau repede, iar Koi zâmbi amar și spuse:

– Mă duc la Stacy. Sunt foarte apropiați.

– Înțeleg.

Deci ai venit să spionezi dinainte? E drăguț. Ariel, care zâmbea amar, mormăi încet.

– S-a mișcat.

– Poftim?

Koi, care nu auzise asta, întrebă din nou, iar Ariel scutură din cap.

– Nu contează. Atunci unde sunt ceilalți copii?

La auzul acestei întrebări, Koi își schimbă planul.

– Vrei să-i cunoști mai întâi pe ceilalți copii?

─ ▪ ─

– O, Doamne, e uimitor.

Ariel, care venise să ia prânzul cu el, clipi surprinsă și făcu o expresie obosită. Koi se scărpină doar ruşinat pe obraz.

– A…Așa e?

– Atunci, nu te-ai gândit la asta? E prea mult ca să termini, chiar dacă ai sta aici un an întreg!

Aruncă o privire la cărțile pe care Koi le adunase grămadă, apoi își întinse gâtul în mod exagerat. Koi râse ruşinat și a spus:

– Nu am mers la facultate, așa că nu știu…

– Îți garantez. Doctorul ăla trebuie să știe că nu ai cum să memorezi atâta materie. Cu siguranță are o personalitate proastă. Nu e ca și cum ar face asta intenționat sau ceva de genul ăsta.

– Înțeleg…

Ariel l-a privit cu milă, în timp ce el dădea din cap, nedumerit.

– Mi s-a părut că ești mai slab decât ultima dată când te-am văzut. Nu exagerezi puțin? Oamenii de genul ăsta au nevoie de cineva care să le arate limitele. Ei cred că, pentru că sunt atât de grozavi, toți ceilalți pot face la fel.

– Păi… Nu, e în regulă. Nu e ca și cum n-aș putea ține pasul…

Koi râse și se înroși.

– E dificil, dar e distractiv. E mult de citit, dar dacă te apuci de citit, nici nu-ți dai seama cât timp trece… Chiar dacă sunt multe părți pe care nu le înțelegi, poți pune întrebări la ora următoare și ți se va explica totul în detaliu, ca să înțelegi.

Ariel clipi, parcă surprinsă de aceste cuvinte, apoi zâmbi.

– Ce noroc.

– Da, și de fapt, eu…

Koi ezită și mărturisi cu o voce care se stinge.

– Voiam să merg în spațiu…

– Poftim? În spațiu?

Koi făcu un semn de aprobare lui Ariel, care era surprinsă.

– Am decis să plec cu Ash într-o bună zi. Așa că voiam să învăț cât mai multe și să mă antrenez, dacă se putea. Profesorul a spus că le va oferi elevilor excelenți o excursie și îi va învăța mai multe.

– Înțeleg.

Ariel îl privi pe Koi cu admirație. Știa că şi Koi era obsedat de spațiu de multă vreme. și a avut dorința de a merge cu Ashley.

Dar asta se întâmplase deja cu nişte ani în urmă. Nu renunțase niciodată la un vis atât de măreț, încât aproape îl uitase complet, și îl păstrase în inima lui.

– Mă gândeam să creez o ocazie într-o bună zi, iar de data asta a ieșit foarte bine.

Koi s-a înroșit și a zâmbit timid.

– Mă străduiesc din greu, dar nu e suficient. Însă, când profesorul vine în vizită la mine, îmi oferă ceai și discutăm despre diverse lucruri. Învăț foarte multe.

– E minunat.

Chiar și Ariel s-a simțit bine când a văzut chipul fericit al lui Koi.

– Sper să ajungi în spațiu curând, Koi.

A adăugat ea cu un zâmbet jucăuș.

– Când visul ăla se va împlini, tu vei fi primul care-mi va spune, nu-i așa? Vreau să scriu despre povestea lui Koi.

– Eu? Într-un articol?

Ochii lui Koi se măriră. Până acum, singurele articole în care apărea numele lui erau scandaluri legate de acel puști, așa că era de înțeles. Când simți un sentiment de milă în interior, Koi dădu din cap cu o expresie luminoasă.

– Da, o să fac asta. Mulțumesc, Elle!

– Eu sunt cea care îți mulțumește.

Apoi s-a uitat în jur, de parcă cineva ar fi ascultat, și a adăugat în șoaptă.

– Nu-i spune puștiului ăla îngust la minte că doctorul se întâlnește cu tine separat ca să te învețe ceva, altfel ora s-ar putea anula imediat.

– Nici gând!

Koi a dat din cap și a râs, de parcă era o prostie. Ariel a râs și ea, dar era sinceră. Când s-a gândit la Ashley lovindu-l pe Bill cu crosa de hochei pe gheață, s-a enervat de fapt, în loc să râdă.

Desigur, Koi era un prieten prețios pentru ea, pentru Bill și pentru surorile majorete. Problema era musca uriașă, care stătea lipită de el. El devenea imediat suspicios și teribil de gelos dacă şi Koi se apropia măcar puțin de altcineva.

Desigur, Koi nu știa nimic despre Ashley. Deși a avut loc un incident nefericit cu mult timp în urmă, când Bill aproape că şi-a spart capul, ea credea că era doar o neînțelegere ă. Dacă erau vorbele lui Ash, le-aș fi crezut pe toate.

Obișnuiam să mă întreb cum ar fi putut face asta, dar acum știu. Chiar dacă Ash ar fi numit un porumbel “vultur”, Koi ar fi spus pur și simplu: “O, înțeleg.” Pentru Koi era mai ușor să inventeze o poveste de genul ăsta decât să respire. La urma urmei, era un avocat fără scrupule care mințea tot timpul, așa că era floare la ureche.

Tocmai când se gândea la asta, s-a auzit zgomotul unei mașini de la fereastra din față, cu vedere spre grădină. Koi și-a îndreptat privirea și a spus, zâmbind larg:

– A venit Nathaniel!

– O, gândi Ariel.

Ceilalți copii ai lui Koi au venit și s-au salutat cu ceva timp în urmă. Acum, ultimul dintre ei, cel mai mare, s-a întors acasă.

– O să vină să ne salute în curând. Probabil a auzit că avem un oaspete.

Când Koi a vorbit cu voce înflăcărată, Ariel a zâmbit și era de acord.

– Abia aștept.

De fapt, și ea aștepta cu nerăbdare momentul acela. Aşa se gândea Ariel în timp ce-și bea ceaiul. În sfârșit, o să-l văd.

Nathaniel era diferit de ceilalți copii ai lui Koi pe care îi văzuse mai devreme. Ariel era ataşată de el tot timpul cât Koi era însărcinat cu Nathaniel și trecuse prin multe suișuri și coborâșuri.

Cum a crescut?

La fel ca și ceilalți copii, știa că era exact ca Ashley. Dar emoțiile tot erau diferite. În timp ce aștepta, simțindu-se emoționată în interior, a auzit pași traversând holul, exact așa cum a spus Koi.

– E Nathaniel!

Koi s-a ridicat fericit și a deschis el însăși ușa camerei de ceai. Ariel s-a așezat și a așteptat să intre primul fiu al lui Koi.