– Nu am bicicleta.

Ashley tocmai se pregătea să plece la școală când a primit un telefon imprevizibil de la Koi. La început era surprins, dar apoi a zâmbit.

– O, nu, asta e o problemă. Ce s-a întâmplat?

Deja se gândea la o soluție, dar a întrebat calm. Koi a ezitat, mormăind ruşinat.

– Păi, ăăă, cred că… s-ar putea să o fi lăsat la tine acasă.

– A, înțeleg…

Ashley a scos intenționat un suspin zgomotos. Practic, își putea imagina cum Koi se zvârcolea de vinovăție. Nici măcar nu îndrăznise să ceară să-l ducă cu mașina, transpirând nervos în schimb. Ashley a decis să nu-l mai necăjească și i-a propus blând:

– Bine, Koi. Vin să te iau.

– Serios? Ești sigur?

Vocea lui Koi s-a calmat de ușurare, dar a întrebat repede din nou, îngrijorat.

– Dacă ajungi să întârzii sau ceva…

– Mai am timp, nu te îngrijora.

Ashley scuipă spuma de pastă de dinți din gură și continuă:

– O să aștepți în locul firesc unde te las, aşa e? Ajung acolo în vreo treizeci de minute.

– D… Da. E bine.

Koi răspunse repede, apoi adăugă cu voce joasă:

– Mulțumesc, Ash…

– Nu contează, Koi. La revedere.

Ashley încheie convorbirea cu veselie, își clăti repede gura și ieși din baie. Ziua de azi părea să fie una minunată. Lumina soarelui era mai strălucitoare ca de obicei, briza era ușoară, iar cerul era atât de albastru.

Iar Koi îl sunase dimineața devreme, rugându-l să vină să-l ia.

Oricum intenționa să se ofere să-l ducă pe Koi la școală dimineața. Deoarece Koi nu avea mașină, era firesc să facă asta în calitate de iubit al său. Nu că nu ar fi făcut-o chiar dacă Koi ar fi avut una.

Nu-i era de ajuns să-l vadă doar câteva minute dimineața la școală. Voia să-i vadă chipul lui Koi puțin mai devreme în fiecare zi. Și-a tras un tricou pe cap, și-a îmbrăcat blugii fireşti și adidașii, și-a aruncat geanta peste umăr și a coborât scările cu pași lenţi, simțindu-se incredibil de ușor.

Poate că începând de azi… o să trec să-l iau în fiecare dimineață.

Chiar fluiera în timp ce ieșea, căutând cu privirea bicicleta. Era exact acolo unde spusese Koi că va fi — doar că nu era vechea rablă pe care se aștepta Ashley să o vadă.

Poftim?!

Ashley se opri, confuz. Bicicleta sprijinită de zidul conacului era nou-nouță — nu semăna deloc cu cea pe care o folosea de obicei Koi. Se întrebă dacă era o greșeală, dar nu se vedea nicio altă bicicletă în jur.

Se apropie și încruntă sprâncenele. I se părea cumva cunoscută.

Unde am mai văzut asta?

În acel moment, observă un abțibild cu o pisică pe ghidon. Era exact personajul preferat al lui Ariel. Asta îi trezi amintirea – asta era bicicleta pe care Ariel o folosea înainte să-și cumpere mașina.

De ce o are Koi?

Chiar dacă știa deja că nu exista altă explicație, Ashley își scoase telefonul și-l sună pe Koi. După câteva sunete, Koi răspunse, iar Ashley îl întrebă cu firesc:

– Koi, ți-ai schimbat bicicleta sau ceva de genul ăsta?

– A, da.

Vocea lui Koi era veselă la celălalt capăt al firului.

– Aia e. Cea cu autocolantul cu pisica pe ghidon.

– Înțeleg.

Ashley a răspuns amabil, dar fața lui nu zâmbea deloc.

– Vin imediat, Koi.

– Bine, la revedere.

Koi, fără să-și dea seama de nimic, a încheiat convorbirea. Ashley s-a uitat la telefonul său pentru o clipă, apoi a împins bicicleta spre mașina sa parcată în apropiere. A încărcat-o în portbagaj, s-a așezat pe scaunul șoferului și a pornit motorul — totul fără nici măcar o urmă de zâmbet. Și, în timp ce se îndrepta spre Koi, gelozia și imaginația sălbatică îi clocoteau violent în piept.

─ ▪ ─

– Hei, Koi.

Ashley îl salută din scaunul șoferului. Koi, care aștepta în același loc în care se despărțiseră cu o seară înainte, s-a luminat când l-a văzut.

– Bună, Ash.

Ah. Koi ezită o clipă. După felul în care își luaseră rămas bun noaptea trecută, se simți brusc rușinat că se purta atât de lejer acum.

Dar nu era timp să se gândească la asta. Ar fi întârziat dacă ar fi așteptat prea mult, iar traficul devenea aglomerat. Nu puteau lăsa mașina parcată la bordură la nesfârșit.

Deschise repede ușa pasagerului și se urcă în mașină. Ashley porni imediat. În timp ce se așeza pe scaunul comod al mașinii – atât de diferit de bicicleta lui obișnuită – Koi îi mulțumi.

– Mulțumesc că ai venit să mă iei, Ash. Mi-am uitat complet bicicleta.

Ashley zâmbi, cu ochii ațintiți la drum.

– Sincer, și eu am uitat complet.

Era de înțeles. Ashley abia se diferenţiase, chiar au avut şi o mică ceartă.

<Îmi place de tine.>

Amintindu-și cuvintele lui Ashley, Koi simți că i se înroșește fața. Își coborî repede privirea și încercă să se gândească la altceva de spus, dar, din fericire, Ashley vorbi primul.

– Era totul în regulă aseară?

– O, da.

Koi a bâlbâit, apoi a adăugat repede:

– Totul era bine.

Era prea mult? Se îngrijoră, gândindu-se că poate se dădea de gol, dar Ashley vorbi din nou.

– Bicicleta aia… Nu cred că am mai văzut-o până acum. Ce-i cu ea?

– Poftim? O.

Ușurat de schimbarea subiectului, Koi răspunse repede:

– Mi-a dat-o Elle. Mi s-a rupt roata la bicicleta veche, așa că nu o mai puteam folosi.

– Roata?

Ashley se încruntă ușor.

– Lucrul ăla încă funcționa?

– Dacă nu ar fi funcționat, nu aș fi mers cu ea.

Era o rablă, fără îndoială, dar îl dusese peste tot – inclusiv la școală – atâta timp. Auzindu-l pe Ashley vorbind de rău l-a supărat puțin pe Koi.

– A făcut tot ce a putut, bine?

– Da, da.

Ashley a dat din cap, dar părea fără convingere. Tocmai când Koi începea să se simtă puțin rău pentru bicicletă, Ashley a întors volanul și a întrebat:

– Deci, de ce ți-a dat Elle bicicleta ei?

– Poftim? Păi…

Koi răspunse fără să se gândească.

– Mergeam cu ea când am căzut și am spart roata. O împingeam spre casă când Elle m-a văzut în timp ce ieșise la jogging… Mi-a spus că, dacă o să continui să o folosesc, s-ar putea să mă rănesc, iar asta ar fi un dezastru pentru echipa de majorete — așa că mi-a dat-o mie.

– Înțeleg.

Răspunsul lui Ashley era scurt, mai ales în comparație cu explicația lungă a lui Koi. Neînțelegerea legată de bicicletă era clarificată.

Vârtejul de gelozie sălbatică care îl consumase pe Ashley în ultimele douăzeci de minute – de când el părăsise conacul – se risipi în neant. Dar nu și gelozia în sine.

– Eu ar fi trebuit să ți-o aduc.

– Poftim?! a întrebat Koi, neînțelegând prea bine mormăitul. Ashley doar îi zâmbi și scutură din cap.

– Nu contează!

– O…

Koi părea confuz, dar nu a insistat. Și-a îndreptat privirea înapoi spre față. Când mașina s-a oprit la semaforul roșu, Ashley a bătut cu degetele în volan, pierdut în gânduri.

“Nu te grăbi. O să-l sperii.”

Ar fi trebuit să-l închid. E prea târziu pentru asta?

Ți-ai promis că nu vei mai gândi așa. Revino-ți, Ashley Miller.

Gândurile nu contează. Ai visat la Koi toată noaptea trecută – ce-i cu modestia asta bruscă?

E prea drăguț. Ce ar trebui să fac?

Exact. Închide-l. Apoi poți face tot ce ți-ai imaginat.

Ar trebui să…?

– Aşteptaţi! De ce sunteți amândoi de acord acum?

– Poftim?!

Ashley a exclamat brusc cu voce tare, iar Koi a tresărit surprins de reacție și s-a întors să-l privească. Ashley a râs repede, încercând să ascundă momentul.

– Nu contează!

Chiar în acel moment, semaforul a devenit verde. Ashley a pornit mașina, încercând să se calmeze din nou. Privindu-l, Koi a simțit un pic de milă.

Probabil că trecea printr-o perioadă grea din cauza feromonilor…

Dar totuși, să ceară să fie condus așa… Koi se simți ca un idiot. Cum de uitase bicicleta? Chiar dacă mintea îi era în altă parte, asta nu era o scuză!

Suspinând în tăcere, Koi strânse cureaua rucsacului și își făcu o promisiune în sinea lui. Începând de mâine, să nu mai uiți blestemata de bicicletă. Chiar ai făcut-o pe Elle să se abată din drumul ei ca să ți-o dea – nu fi neatent.

– Koi.

– A, da?

Trezindu-se din gândurile sale, Koi a răspuns repede. Ashley a spus:

– De acum încolo, voi veni eu să te conduc.

– Poftim? Nu, nu trebuie!

Koi se grăbi să refuze.

– Nu e nevoie să-ți faci atâta drum. Mă descurc bine cu bicicleta.

– Mie nu-mi convine.

Ashley îl întrerupse. Surprins, Koi îl privi clipind, în timp ce acesta adăugă, firesc:

– Dacă îți place de cineva, desigur că vrei să-l vezi chiar și cu un minut mai devreme.

Apoi i-a zâmbit lui Koi. Koi a clipit, uimit, și a început să se înroșească încet. Trebuia să spună ceva – orice – dar nu-i venea nimic în minte. După toată discuția de ieri despre faptul că nu-l place, acum asta? Iar depășește limita! Chiar dacă de data asta era diferit, nu poate continua să facă asta. Spune ceva. Respinge-l, ferm. Grăbește-te, broască țestoasă nefolositoare!

– P… Păi…

– Am ajuns.

Chiar când Koi începu să vorbească, Ashley îl întrerupse din nou. Într-adevăr, liceul era chiar acolo. Înainte ca şi Koi să apuce să-și termine propoziția, mașina oprise la bordură, în fața liceului.