Canapeaua, pregătită în mod evident pentru clienți, era acoperită cu o țesătură bogat brodată, atât de luxoasă, încât părea că, dacă şi Koi și-ar fi vândut tot ce avea, nu și-ar fi putut permite nici măcar unul dintre picioarele ei. Doar imaginându-și că stă pe acel scaun, trupul i se înțepeni.

– Koi.

El ezita, neîndrăznind nici măcar să se miște, când Ashley îi strigă numele. Surprins, Koi se uită la el — Ashley îi întinse mâna. Koi o luă cu precauție, încă confuz, doar ca Ashley să-l tragă brusc spre el cu o smucitură fermă.

– Ah!

Înainte să-și dea seama, Koi scoase un mic țipăt – și, în clipa următoare, se trezi așezat pe canapea. Sau, mai precis, cuibărit în brațele lui Ashley.

– S… Scuze!

Koi s-a îndepărtat repede și și-a cerut scuze panicat, dar Ashley a înclinat pur și simplu capul și s-a întors spre Joanna.

– Vreau un latte spaniol. Koi, tu ce vrei?

– Păi…

Koi clipi, agitat, și răspunse repede.

– V… Voi lua la fel, te rog.

– Am înțeles. Îl doriți fierbinte sau cu gheață?

Koi înlemni din nou la întrebarea Joannei. Ashley îi zâmbi și răspunse în locul lui.

– Eu o vreau rece. A lui, fierbinte.

Apoi a adăugat:

– Prietenul meu nu bea nimic cu gheață.

Ar trebui să clarific deja această neînțelegere?

Gândul îi trecu prin minte lui Koi, dar în clipa în care ridică privirea și observă împrejurimile, cuvintele i se opriră în gât. Retrăgându-se din nou, reuși doar să mormăie: “D… Da, așa e”, și lăsă capul în jos. Tot ce putea face era să asculte în tăcere în timp ce Ashley plasa comanda.

Chiar și faptul că Ashley își amintea și era atât de atent îl determina pe Koi să se simtă recunoscător. Și-a spus că nu contează dacă are gheață sau nu și a încercat să nu-i mai dea importanță.

Un moment mai târziu, un alt membru al personalului a venit cu o tavă largă și lungă. Pe ea se aflau macarons, tarte cu căpșuni și bomboane de ciocolată, toate aranjate într-un rând ordonat, la distanțe egale. Fiecare era de mărimea unei mușcături, cam de aceeași dimensiune ca un macarons. Văzând aceste deserturi pentru prima dată, Koi era din nou uimit de cât de multe lucruri din lume nu cunoștea.

– Probabil ți-e foame. Haide, gustă ceva, Koi.

Ashley era primul care i-a oferit ceva de mâncare. Foamea îl cuprinsese în cele din urmă, dar tot nu putea să întindă mâna. Ezita, incapabil să-și adune curajul. Privindu-l atent , Ashley a întins el însuși mâna.

A luat un macarons de un violet intens. În timp ce Koi privea cu ochii în gol, Ashley i l-a întins.

– Poftim, Koi.

Ashley îi zâmbi băiatului surprins.

– Deschide gura.

– Păi…

Koi roși de rușine și se uită nervos în jur — dar, din fericire, nu era nimeni altcineva în apropiere. Odată ce se asigură că erau singuri, își îndreptă postura.

Ashley încă ținea macarons în mână. Aștepta ca şi Koi să-l ia.

Koi a respirat adânc și a deschis gura cu precauție.

În timp ce Ashley privea interiorul roșu și moale al buzelor întredeschise ale lui Koi și limba lui delicată, o căldură i se aprinse în ochi. În momentul în care se trezi gândindu-se că ar vrea să pună altceva între acele buze, Koi închise gura în jurul macarons.

Ashley aproape că a scos un suspin. Și-a ținut mâna nemișcată, urmărindu-l pe Koi cum ia o mușcătură. Koi a încercat să-și ridice propria mână pentru a mânca, dar Ashley l-a oprit cu cealaltă mână. Când Koi l-a privit, confuz, Ashley a vorbit cu o voce joasă — mai joasă decât de obicei.

– Nu mușca prea tare, Koi.

Era o stranie răsuflare în vocea lui.

– O să te doară.

Koi, care avea jumătate de macaron în gură, înlemni pentru o clipă înainte de a da din cap. De fapt, nu mâncase niciodată un macaron — doar le văzuse. Nu înțelegea prea bine ce voia să spună Ashley, dar își dădu seama că probabil așa trebuia să-l mănânce. Îl lăsă cu grijă să se topească în gură și îl înghiți încet.

– L-ai înghițit pe tot?

Ashley a vorbit în cele din urmă, după ce l-a privit în tăcere cum a terminat de mestecat și a înghițit restul.

– Da, am terminat.

Koi își șterse buzele cu dosul palmei. Ashley strânse ușor ochii și zâmbi.

– Bravo.

Încă concentrat în întregime asupra gurii lui Koi, el întrebă:

– Cum era?

Koi răspunse fără ezitare.

– Era delicios. Serios. Mulțumesc, Ash, a adăugat Koi sincer. Ashley rămase tăcut pentru o clipă, apoi întrebă:

– Nu știi despre ce vorbeam, nu-i așa?

Koi se opri și îl privi.

– Te refereai la macarons, nu-i așa?

Am spus ceva greșit?

Fața lui trăda clar îngrijorarea. Ashley, văzând asta, se forță să pară indiferent.

– Da.

Se întoarse, prefăcându-se că ia o înghițitură de cafea. Vinovăția și dorința îl cuprinseră în același timp. Nu putea suporta să se uite la fața lui Koi.

“Dacă ai ști ce gândesc cu adevărat, nu ai mai zâmbi așa la mine.”

Ashley strânse din dinți și mușcă puternic un cub de gheață, încercând să-și alunge gândurile haotice din minte. Chiar în acel moment, Joanna și un alt membru al personalului se întorseră cu brațele pline de haine atârnate de un cuier.

– Mulțumesc că ați așteptat. V-au plăcut gustările?

Vocea ei blândă îl determină pe Koi să roșească în timp ce răspundea.

– Păi, da. Erau foarte bune. Mulțumesc.

Urechile i se ridicară ușor. Ashley își notă mental să-l ducă data viitoare la un magazin specializat în macarons și să-l lase să mănânce cât dorește. Ar putea chiar să le spună menajerelor să pregătească câteva. Dar nu – mai bine nu. Dacă şi Koi ar mânca macarons în timp ce erau singuri acasă… Ashley nu avea încredere în sine că ar rămâne cu mintea întreagă. Datorită fanteziilor rușinoase de azi, macarons-urile erau pentru totdeauna distruse pentru el într-un context inocent.

– Azi ai spus că faci cumpărături pentru prietenul tău, corect? Am adus o gamă de mărimi pe baza unei estimări, dar pot aduce mai multe dacă nimic nu se potrivește.

Explicația Joannei l-a lăsat pe Koi momentan mut. Ea vorbește engleză, dar de ce nu înțeleg niciun cuvânt?

Agitat, s-a uitat spre Ashley, care i-a răspuns firesc:

– Așa e. Am venit să-ți luăm niște haine.

– Haine? De ce? Din senin?

Koi a scos asta cu voce ascuțită, înainte de a-și coborî rapid tonul la o șoaptă.

– De ce îmi cumpărați haine?

Era clar că intrase în panică. Ashley se așteptase la asta. Răspunse calm:

– Se apropie balul de absolvire. Ai uitat?

– Balul de absolvire… petrecerea?

Koi a repetat cuvintele înainte să-și amintească în cele din urmă. Ashley a continuat, ca și cum i-ar fi confirmat bănuiala.

– O să ai nevoie de ceva de îmbrăcat pentru asta, aşa e? Sau mă înșel?

– Păi…

Koi era complet dezorientat, dar nu putea să contrazică. Când Ashley îl invitase, el acceptase fără să se gândească. Dar să cumpere haine…? Cele pe care le purta acum erau vechi de ani de zile, iar restul erau în aceeași stare. În total, probabil că nu avea nici măcar zece ținute complete.

Incapabil să mărturisească ceva din toate astea, Koi doar își lăsă capul în jos. Ashley îi vorbi blând.

– Mai e timp, așa că am putea închiria ceva sau să mergem din nou la cumpărături mai târziu. Dar tu ai cumpărat biletul, îți amintești?

– Nu l-am cumpărat eu… Profesorul mi l-a dat…

– Totuși, mi l-ai dat tu, nu-i așa?

Ashley îl întrerupse.

– Așa că îți cumpăr haine ca semn de mulțumire. E corect, aşa e?

– Păi…

Logica avea sens, dar Koi nu putea să nu simtă că ceva nu era bine. La urma urmei, biletul era gratuit. Și, comparativ cu prețul acestor haine, diferența era de zece… nu, de zeci de ori mai mare. Chiar dacă știa că Ashley era bogat, să accepte așa ceva i se părea greșit.

– Hei, dar Ash, asta e…

– Koi. Fiecare are propria versiune a ceea ce înseamnă “cel mai bun”.

Schimbarea bruscă de ton îl determină pe Koi să tacă și să se uite la el. Ashley continuă.

– Pentru tine, cel mai bun lucru era biletul. Pentru mine, sunt hainele astea. Înțelegi ce vreau să spun?

Ashley continua să spună lucruri care păreau perfect rezonabile, dar Koi nu putea scăpa de sentimentul că ceva nu era bine. Ochii lui se uitau în jur cu frică, în timp ce Ashley îl privea în ochi și îi spunea serios:

– Koi, de ce oamenii bogați plătesc multe impozite?

– Pentru că au mulți bani…?

– Aşa e!

Ashley dădu din cap la răspunsul lui prudent și continuă fără pauză.

– Așa că du-te și probează-le. Trebuie să văd ce ți se potrivește.

– Poftim?!

– Pe aici. Ai rezervare la cină, aşa e? Mai bine te grăbești.

– Stai… ce?

Koi se ridică în picioare, uitându-se confuz între Ashley și Joanna. Ashley își verifică dramatic ceasul de mână și adăugă:

– Du-te, te aștept.

Koi se încruntă, vizibil copleșit. Ashley îi strigă în timp ce acesta o urma pe Joanna spre cabina de probă.

– Dacă nu te descurci singur, cheamă-mă, Koi.

– Bi… Bine.

Koi dădu din cap și era practic condus în cabina de probă. Ashley se lăsă pe spate, își încrucișă picioarele și își sprijini cotul pe brațul fotoliului. Ținându-și bărbia în palmă, șopti:

– O să fiu cu ochii pe tine în fiecare clipă.