Ashley și-a băgat mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, doar pentru a rezista impulsului de a-l apuca pe Koi și a-l trage înapoi în brațele lui.

– Deci… spuse el firesc.

– De ce ai fugit de data asta? Iar e pubertatea?

– N… Nu.

Koi scutură din cap, dar nu se putu hotărî să ridice privirea. De ce trebuia să fie tocmai Ashley, dintre toți oamenii? Nu era pregătit. Nici măcar nu-și dăduse seama ce să facă – și acum era prins cu garda jos.

Inima îi bătea cu putere. Aruncă o privire în sus și, chiar la timp, îl văzu pe Ashley scoțându-și mâinile din buzunare și încrucișându-și brațele. În clipa în care văzu asta, fața lui Koi se albise.

O, nu. E supărat pe mine, nu-i așa? Desigur că este – cine n-ar fi, după ce cineva fuge imediat ce te vede?

Koi părea complet descurajat. Dar, în timp ce el intra în panică, Ashley se gândea la cu totul altceva în timp ce îl privea de sus.

“Vreau să-l îmbrățișez.”

Chiar și cu mâinile în buzunare, simțea cum îl mâncau degetele să-l atingă. De aceea își încrucișă brațele – ca să se oprească. Dar nici măcar asta nu avea să țină mult. Trebuia să pună capăt situației repede.

– Koi.

Ashley îi spuse din nou numele. Koi tresări, umerii i se strânseră, iar el își învârti ochii în toate direcțiile, prea speriat să ridice privirea. Apoi, brusc, fața lui Ashley se apropie.

– Aah!

– Unde crezi că te duci?

Ashley îl apucă pe Koi de ambele brațe, imobilizându-l cu un zâmbet. Koi era prins, înlemnit, față în față cu el. Dar, contrar temerilor sale, Ashley nu părea deloc supărat. De fapt, arăta exact ca întotdeauna, zâmbindu-i cald. Încet, panica din pieptul lui Koi începu să se estompeze.

E… e bine?

Clipi din ochi, nesigur, iar Ashley vorbi.

– Nu sunt supărat. Așa că nu-ți face griji.

Vocea lui blândă părea sinceră. Și când şi Koi a continuat să-l privească fix, Ashley a zâmbit încă o dată.

Slavă Domnului.

Koi se relaxă în sfârșit, iar odată cu dispariția tensiunii, altceva clocoti în locul ei.

E Ash.

Și în momentul în care gândul acela i-a trecut prin minte, a simțit-o – urechile i s-au mișcat. Îngrozit, Koi și-a acoperit imediat urechile.

Fața i se înroși. Își promisese ieri – gata cu mișcările urechilor. Jurase. Și totuși, în clipa în care îl văzu pe Ashley, urechile se mişcară de bucurie înainte să-și dea seama.

Nuuu!

Rușinat dincolo de orice închipuire, era gata să plângă. Dar Ashley a râs cu voce tare. Koi părea că ar fi putut plânge cu adevărat acum, dar chiar și acea expresie era prea adorabilă pentru ca Ashley să o poată suporta. A simțit o dorință copleșitoare de a-l apuca pe Koi și de a-l săruta până la epuizare.

“Koi, cum de ești atât de drăguț?”

Ashley s-a uitat fix la el — ținându-se de urechile care îi tremurau, agitându-se, panicat — și s-a gândit:

“Îmi place de tine, Koi.”

Inima îi era gata să explodeze. Nu o simțise niciodată bătând atât de tare. Și niciodată nu se simțise atât de neputincios, stând în fața cuiva și neputând face nimic.

“Vreau să-l îmbrățișez. Vreau să-i mușc urechile alea. Cum ar fi să-i sărut buzele alea?”

Ashley strânse din dinți, reținându-și un suspin. În loc să cedeze tentației, își mișcă mâna și îi apucă ușor încheietura lui Koi. Koi îl privi, cu fața înroșită. Capul lui Ashley se umplu de gânduri periculos de tentante.

“Doamne, vreau să-l duc în camera mea și să nu-l mai las să iasă niciodată.”

– O să întârziem la curs, Koi.

Abia reușind să se abțină de la a comite o infracțiune, Ashley vorbi cu o voce blândă. Koi clipi.

– S… Scuze.

Se întoarse repede să plece, dar Ashley îl ajunse din urmă și se alătură lui.

– Ai ajuns bine acasă aseară? Nu s-a întâmplat nimic?

– O… O. Da.

Ashley întrebă firesc, dar inima lui Koi o luă din nou la goană. Oare și Ash vizitează site-ul ăla? Dacă mi-a văzut publicarea? Nu, nu… Tipii ca Ashley nu și-ar pierde timpul cu lucruri de genul ăsta. Are prieteni, cursuri, e căpitanul echipei de hochei… N-ar avea timp să răsfoiască forumuri aleatorii, aşa e?

Dacă ar fi văzut-o, nu ar fi putut să se comporte atât de normal cu mine.

Koi s-a convins de asta, iar ideea i s-a părut suficient de plauzibilă, încât a reușit să se calmeze. Dar, chiar și așa, frica nu dispărea complet. Nu se mai putea abține.

– H… Hei, Ash…

– Da?

El a răspuns imediat, iar Koi a continuat cu prudență.

– Păi, ăăă, când îți faci temele… intri vreodată pe site-urile alea online? Știi tu, locurile alea unde poți pune întrebări și lucruri de genul ăsta?

Era asta… o capcană? Un interogatoriu indirect?

Ashley aproape că râse de ridicolul situației, dar își păstră o expresie serioasă și spuse:

– Nu, doar dacă e un site de încredere.

– O… O, serios?

Koi părea ușurat — doar ca fața lui să se încordeze din nou în timp ce continua.

– Și… cum rămâne cu forumurile? Știi tu, unde oamenii scriu despre problemele lor sau orice altceva… Nici acolo nu intri?

– Nu.

Ashley răspunse fără ezitare. Era adevărul – așa că nu avea de ce să se simtă vinovat.

– Nu folosesc site-uri de genul ăsta. Nu-mi place să citesc lucruri de genul ăsta.

– O, bine.

Slavă Domnului. Koi a răsuflat ușurat. Se bucura atât de mult că întrebase. Acum putea în sfârșit să respire. Tocmai începea să se relaxeze când a auzit ceva asemănător cu ciripitul păsărilor. Era Ashley, care fluiera.

Koi îl privi.

– Pari foarte fericit. S-a întâmplat ceva bun?

– Poftim? Nu. La fel ca întotdeauna.

Ashley îi aruncă un zâmbet larg. Koi clipi confuz, dar acceptă răspunsul. Totuși, undeva în adâncul sufletului, nu putea scăpa de sentimentul că Ashley părea mai vesel ca de obicei azi.

“Mi-am imaginat eu asta?” se întrebă el, înclinând capul.

Deodată, îi veni curiozitatea. Până în acel moment, nu îndrăznise să verifice nici măcar un singur comentariu la scrierea sa. Întrebarea sa rămăsese fără răspuns și încă nu avea cu cine să vorbească – cu excepția, desigur, a persoanei despre care era vorba în publicare.

“Ce ar spune Ash dacă l-aș întreba?”

Koi ridică din nou privirea. Deși el nu spusese nimic, Ashley îl privi înapoi și îi zâmbi. Privirile lor se întâlniră. Koi tresări și își întoarse repede privirea.

“Nici gând. Nu se va întâmpla.”

Fața i se înroși din nou în timp ce se gândea:

“Cum aș putea să-l întreb asta? Tocmai pe el, dintre toți oamenii? E imposibil.”

Ar trebui să fie recunoscător că Ashley nu a văzut scrierea. Să-l întrebe direct despre asta? Asta era o linie pe care nu trebuia s-o depăşească niciodată.

“Te rog, te rog — fă ca Ashley să nu vadă niciodată publicarea aia.”

În timp ce Koi se ruga în tăcere, Ashley mergea alături de el, complet relaxat, gândindu-se:

“Vreau să-l devorez.”

─ ▪ ─

Desigur, școala era plină de bârfe despre publicarea aceea. Era firesc. Conținutul în sine nu era atât de neobișnuit, dar subiectul era. O mărturisire a unei iubiri pentru superstarul școlii era exact genul de dramă alături de care se hrănea mulțimea de liceeni.

– Hei, ați văzut scrierea aia? Cea de pe panou?

Chiar când Bill a adus vorba despre asta la prânz, Koi, care tocmai bea apă, s-a înecat și a început să tușească.

– Koi, te simți bine?

Ashley s-a uitat îngrijorat, în timp ce toată lumea s-a întors spre el. Koi le-a făcut semn să nu-și facă griji, tușind în continuare violent.

– Eu… eu sunt… e doar apă…

Toți l-au privit încă o clipă, apoi au reluat discuțiile între ei.

– Exact, Ash, nu-i așa?

– Nu-i așa? Și tu crezi la fel? Știam eu!

– Trebuie să fie Ash. Lucrul ăla literalmente strigă Ashley Miller.

– Deci cine e? Îți vine în minte cineva apropiat de Ash?

Mâinile lui Koi tremurau în timp ce desfăcea ambalajul burgerului. Urechile îi zumzăiau practic, iar foamea îi dispăruse complet. Se străduia din răsputeri să pară indiferent când, brusc…

– Stai, nu e Koi, nu-i așa?!

Lumea s-a oprit.

Sângele lui Koi îi îngheță, iar inima îi bătea atât de tare încât îi răsuna în urechi. Dar înainte ca cineva să poată continua…

– Hei, vreți să veniți la mine mâine?

– Poftim?!

– Mâine?

Pur și simplu, subiectul s-a schimbat. Koi a clipit, uimit, și s-a uitat fix la Ashley. Dar Ashley își ținea ochii ațintiți asupra băieților de la hochei.

– E weekend, aşa e? Nu avem antrenament. Deci, ce părere aveţi?

– Sigur că da!

– Evident! Mai trebuie să întrebi?

– Hei, pot să-mi aduc și iubita?

Râsete și discuții au izbucnit în jurul mesei. Zâmbind în continuare, Ashley a spus:

– Sau poate invităm pe oricine vrea să vină. Ce părere aveți?

– Poftim? Putem face asta?

– Dar nu ai o poartă la tine acasă?

Era o observație pertinentă, dar Ashley nu s-a lăsat descurajat.

– Există un spațiu comun pentru evenimente în incintă. Are piscină în aer liber și tot ce trebuie. Putem folosi locul acela. Intrarea este ușor accesibilă.

– O, grozav!

– Atunci pot veni mai mulți oameni.

– Cum să le spunem tuturor? Le trimitem un mesaj prietenilor?

Ashley zâmbi.

– De ce nu scriem pe panoul de anunțuri?