– Poftim?!

Koi, care pusese jos doza goală, scoase un sunet ciudat. Ashley, anticipând situația sumbră care urma să se desfășoare, scoase un suspin de enervare. Koi, cu ochii deja încețoșați de alcool, se uită la Ashley și vorbi.

– E ciudat.

– E din cauza alcoolului, a răspuns Ashley, dându-i părul la o parte și strâmbându-se.

– Se simte după miros.

Koi clipi, apoi zâmbi.

– Da… nu e de mirare că simt furnicături în nas.

Sunetul chicotelii lui Koi, care scotea diverse alte sunete, îl luă pe Ashley prin surprindere. Era prima dată când vedea pe cineva beat. Era oare normal ca alcoolul să afecteze pe cineva atât de repede?

Ca să se asigure, scutură doza și, așa cum se aștepta, era goală. Nu se așteptase niciodată ca o singură doză de bere să-l îmbete atât de tare. Poate era pentru că era prima dată când bea.

Oricum, trebuia să rezolve situația.

Ashley a încercat să gândească rațional. Deși nu era intenția lui, el îi dăduse alcoolul, așa că era responsabil.

Cei care au pus alcoolul în frigider erau probabil angajații. Poate l-au pus acolo ca să bea în timpul programului sau poate doar ca să fie pregătit pentru oaspeți. În acel moment, însă, nu mai conta. Ashley a mai oftat o dată în timp ce îl privea pe Koi continuând să chicotească.

“Pare să fie într-o dispoziție bună.”

Văzându-i urechile mișcându-se din când în când, Ashley zâmbi amar. Nu era sigur dacă el se va simți vinovat odată ce efectul alcoolului va dispărea, dar cel puțin pentru moment, singurele persoane care știau despre situație erau el și Koi, așa că nimic nu se va afla. Desigur, Ashley avea și el o parte de responsabilitate în asta, dar era mai important să aibă grijă de Koi acum decât să-şi facă griji inutile.

– Ridică-te, Koi. Nu poți sta întins aici, o să răcești.

– Poftim? Cee…?

Koi scoase un sunet ciudat, vorbind neclar. Ashley suspină din nou și îl ridică.

– Ah!

Era mai ușor decât se aștepta, și aproape că și-a rănit spatele încercând să-l ridice. Scoțând un mormăit surprins, Ashley s-a uitat în jos la Koi, care chicotea încă absent. Koi a continuat să zâmbească, neștiind ce se întâmplă.

– Ashii, simt că îmi plutește trupul.

– Da, probabil că așa e, pentru că asta e adevărul, a răspuns Ashley indiferent, în timp ce începea să meargă. Pe măsură ce se apropiau de conac, Koi continua să vorbească fără oprire.

– E uimitor… parcă cineva mă duce și zburăm.

“Chiar e beat?”

Ashley își încruntă sprâncenele și îl privi suspicios. Tocmai când erau pe punctul de a urca scările, Koi începu brusc să fluture brațele.

– Ah, hei!

Speriat, Ashley își ajustă repede strânsoarea, iar Koi izbucni în râs.

– Zbor! Zbor!

– Ar fi bine să nu mai bei așa, îl avertiză Ashley, dar Koi părea că nu-l aude.

– Sunt astronaut! Am devenit astronaut!

Scoţând zgomote cu gura, Ashley îl privi în tăcere. El își reluă mersul fără să spună un cuvânt.

În timp ce urca scările, Koi continua să râdă, să scoată sunete de vânt și să enumere numele constelațiilor fără o ordine anume. Ashley a tăcut și a continuat să meargă.

– Mmmm…

Ashley a folosit umărul pentru a împinge ușa camerei de oaspeți și l-a așezat cu grijă pe Koi pe pat. Koi a mormăit în somn, iar Ashley a rămas mut. După doar o doză de bere, el a leșinat, iar Ashley nu putea să decidă dacă să se simtă dezamăgit sau doar nedumerit.

El s-a uitat fix la Koi întins pe pat. Buzele lui ușor întredeschise și nuanța rozalie de pe obraji, probabil de la alcool, i-au atras atenția.

– Koi.

Ashley i-a strigat numele în șoaptă. Dacă era treaz, i-ar fi răspuns, dar în schimb, tot ce putea auzi era respirația lui profundă.

– Koi.

Ashley șopti și mai încet. Se aplecă grijuliu peste el și îi mângâie ușor obrazul. Putea simți căldura lui Koi în palma lui.

Koi.

Ashley îi rosti numele în tăcere.

– Vreau să te sărut.

Mărturisi el cu o voce care era aproape o șoaptă, la fel de slabă ca respirația lui. El nu-și dădea seama dacă şi căldura de pe obrazul lui era a lui sau a lui Koi. Tentația era copleșitoare. Doar o atingere ușoară n-ar face rău, nu-i așa? Doar un mic sărut pe buze.

“Asta nu se poate întâmpla.”

Ashley își adună toată voința pentru a se forța să se ridice în șezut. Era nevoie de un curaj imens pentru a respinge o ispită atât de puternică.

Respirând greu, se așeză pe marginea patului, privind pe fereastră. Același cer albastru închis îi umplea privirea.

– Aah…

Respirând adânc, de parcă ceva din interiorul lui clocotea, a stat acolo o vreme. Se simțea de parcă își epuizase toată energia în acel moment.

După un timp, a mai scos un suspin și s-a ridicat. Apoi a ieșit în hol și a închis ușa în urma lui, fără să se uite nici măcar o dată înapoi la Koi.

─ ▪ ─

– Ooff…

Koi se întinse când se trezi, clipind somnoros pentru o vreme. Peisajul care îi apăru în fața ochilor era complet necunoscut. Patul era surprinzător de mare, pufos și moale, ca un nor. Se simțea de parcă ar fi visat.

De fapt, poate că încă visa.

Koi închise din nou ochii și se întoarse pe o parte. Cearșafurile vechi și mucegăite, care înainte miroseau a învechit, dispăruseră fără urmă. În locul lor, o senzație de prospețime și prosop îi învăluia ușor trupul, determinându-l să suspine ușurat și să-și frece fața de pernă.

Poftim?!

Tocmai când era pe punctul de a adormi din nou, un sentiment ciudat îl cuprinse brusc. Oare visele pot părea atât de reale?

Nu se poate!

Surprins, Koi deschise ochii larg și se ridică repede în șezut, uitându-se în jur. Împrejurimile nu se schimbaseră, dar patul și mobilierul antic, împreună cu nişte culori delicate ale pereților, păreau și mai blânde în lumina soarelui care se revărsa prin fereastra mare.

“Unde sunt…?”

Koi își aminti brusc. Evenimentele zilei precedente îi revin în minte. Stelele căzătoare, cerul strălucind chiar și în întunericul nopții, și briza proaspătă care îi determina inima să bată mai repede.

Și apoi…

“Am băut!”

Ochii lui Koi se măriră de șoc. Era o greșeală accidentală, dar nu-i venea să creadă că a comis o asemenea gafă. Nu încălcase niciodată nici cea mai mică regulă în viața lui, și totuși acum încălcase legea.

“Doamne, cum am putut comite o astfel de crimă?”

Fața lui Koi deveni palidă, iar el își ţinu capul, nevenindu-i să creadă.

“Ce fac!?”

─ ▪ ─

– Bună dimineața, Koi.

După ce a rătăcit prin conacul imens în căutarea lui Ashley, Koi l-a găsit în sfârșit în sala de ceai. Ashley, care pregătea micul dejun, i-a zâmbit în timp ce îi vorbea.

– Vrei micul dejun? Vino și ia loc.

– Păi, da.

Koi a dat din cap absent, dar apoi a spus puțin cam târziu.

– Te pot ajuta cu ceva?

– Nu, totul e gata. Stai jos.

– Bine.

Urmând instrucțiunile lui Ashley, Koi se așeză, iar Ashley îl întrebă:

– Cafea? Ceai negru? Ceai de plante? Sau…

În timp ce enumera opțiunile, adăugă cu un zâmbet ștrengar:

– Bere?

– Off…

Tocmai când Koi bea apă, s-a speriat și a scuipat-o.

Sufocându-se cu apă, Koi a început să tușească repede, iar Ashley i-a întins un șervețel.

– M… Mulțumesc.

– Cu plăcere.

Odată ce Koi a reușit să se oprească din a tuşi și s-a îndreptat, Ashley a terminat de pregătit masa.

– Tu ai pregătit toate astea? a întrebat Koi în timp ce se uita la farfuria plină cu mâncare, iar Ashley răspunse cu ușurință.

– Nu e nimic special. Trebuie doar gătit.

În realitate, nu era nevoie de nicio abilitate excepțională. Era un mic dejun tipic, doar șuncă, ouă, cârnați, cartofi și salată. Dar era impresionant faptul că a pregătit toate astea singur. Koi îl privi pe Ashley de cealaltă parte a mesei.

– Mănânci mereu așa la micul dejun?

– Nu.

Ashley răspunse repede.

– De obicei nu mănânc. Poate mănânc niște cereale.

– Deci ai pregătit asta pentru mine? a întrebat Koi, necăjindu-l intenționat. Desigur, glumea, dar singurul răspuns pe care îl primi era zâmbetul lui Ashley.

Koi ezită. “Oare chiar e din cauza mea?”

– Mănâncă, a spus Ashley, desfăcându-și șervetul. Koi apucă repede furculița, și se apucă de mâncat. Trecuse mult timp de când nu mai luase micul dejun, iar micul dejun de azi era, de departe, cel mai bun pe care și-l amintea vreodată.

─ ▪ ─

– Ash! Hei, te simți bine? Ți-ai revenit complet?

Când Koi a ajuns la școală după mult timp, Bill, care își parca mașina, l-a întâmpinat cu înflăcărare. După ce a coborât din mașină, Ashley l-a îmbrățișat în mod natural, apoi s-a îndepărtat pentru a-i răspunde.

– Acum sunt bine. Totul era bine?

– Au trecut doar câteva zile. Despre ce vorbești?

Bill a zâmbit șmecher și a spus cu un zâmbet provocator.

– Te-ai întors mai devreme decât credeam. Ai spus că o să-ți iei o săptămână liberă.

– Antrenorul a interpretat greșit. Am spus clar că o să mă odihnesc doar puțin.

– O!

Bill fluieră scurt, apoi aruncă o privire la obrazul încă umflat al lui Ashley.

– Pare puțin umflat, dar ar trebui să fie bine, aşa e?

– M-a durut destul de tare.

Ashley zâmbi amar. Desigur, el ceruse asta.